Calea convertirilor…

Înainte de a trece la lectura propriu-zisă a unei cărţi, nu te poţi opri să nu frunzăreşti volumul care îți stă înainte. Paul Siladi, doctor în teologie la Cluj-Napoca și director al postului de radio Renașterea, intervievează zece personalități din Occident, convertite la Ortodoxie. În interviul cu dr. Samson Ryan Nash, acesta afirmă că nu trebuie „să întrebi niciodată un bărbat dacă este texan sau nu”, deoarece dacă este texan îţi va spune el imediat, iar dacă nu este îl pui pe bietul om într-o situaţie jenantă. Cam la fel s-ar putea spune despre cei convertiţi la Ortodoxie.

În exercițiul de convertire, desigur, contează cum va lucra Sfântul Duh, ţinând cont însă şi de felul în care incompatibilităţile „sistemelor” se vor atenua ştergându-se într-un final, unul dintre intervievaţi, părintele Gabriel Bunge, un ecumenosceptic, spunând despre cele două Biserici despărţite de la 1054 că ar fi ca „Macintosh şi Windows înainte de a se face sacrificiile necesare pentru a deveni compatibile.” Se mai întreabă același părinte, în anul 2012: „Dar cine ar fi astăzi în stare să facă acest sacrificiu, din partea Romei, spre exemplu…”

Acest început de cronică de carte subliniază într-un fel că nu este vorba doar despre convertiri în cele zece interviuri şi câteva fragmente din autobiografia savantului Jaroslav Pelikan, ci mai ales despre „Ortodoxie ca fire a omului”, despre aflarea lui Hristos şi trăirea plenară în El, după cum sintetizează Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului care binecuvântează apariţia tipografică a acestei lucrări.

Primele interviuri pot fi considerate o introducere la problemele Bioeticii, care s-a dezvoltat în Statele Unite, fiind susţinută de familia Kennedy, care dorea o moralitate fără Biserică, pe urmele unui Kant sau Rawls, după cum aflăm de la acelaşi dr. S. R. Nash (p.59).

Subiecte delicate, precum convertirea intelectualilor sau gradul de impostură şi minciună din cultură, sunt abordate în discuţiile spumoase, dar pline de înţelepciune. Spune un T. H. Engelhardt jr.: „Să converteşti un intelectual este foarte greu, pentru că intelectualii se iubesc pe ei înşişi foarte mult”, iar dr. Daniel Hinshaw completează:

„Întreaga noastră cultură este o minciună. Priveşte doar consumul, dorinţa de a acumula şi a ne preface că moartea nu este acolo.” (p.77)

Într-un fel, societatea de consum nu vrea să ştie de suferinţă, deşi poate face profit şi din aceasta. Dar pentru un ortodox, cum este părintele Matthew The Poor Man, citat de acelaşi Hinshaw, „nu există nimic mai frumos decât a fi în prezenţa unui om care suferă, probabil doar a fi alături de un muribund.”

Ca orice realizator de interviuri, Paul Siladi joacă şi rolul avocatului ştim noi cui, punctând: „E ciudat să spuneţi despre un loc în care oamenii aşteaptă moartea că este un loc frumos”; „E împotriva a ceea ce ştim, a ceea ce simţim” – deşi ştie şi citează ceea ce spunea Paul Claudel:

„Hristos nu a venit să ne elibereze de suferinţă, nu a venit nici măcar să dea suferinţei un sens. A venit să umple orice suferinţă de prezenţa Lui.”

Dar oricine a făcut un interviu ştie că uneori trebuie să o faci pe neştiutorul, fără a jigni inteligenţa cititorului, ori, mai grav, a interlocutorului.

Pentru că Ortodoxia este soră bună cu paradoxul, în introducere, dl. Siladi arată în ce constă acesta în ceea ce priveşte fenomenul convertirii:

„pe de o parte, se afirmă natura misionară a Bisericii, iar pe de altă parte se refuză elaborarea unor strategii misionare complexe, care să coboare mesajul lui Hristos pe tărâmul manipulării psihologice şi ideologice, lăsându-se în felul acesta neatinsă libertatea Duhului, dar şi a oamenilor.”

Una dintre concluziile lucrării ar fi că monahii şi convertiţii sunt un fel de eroi, de aceea şi aura de atracţie pe care o au aceştia, ca şi eroii din istorie sau legende. Aceasta presupune multă rugăciune, schimbare a inimii, bucurie, cântec şi… umor, după cum observa şi Steinhardt în jurnalul său. De pildă, Engelhardt (p.35) subliniază că America are o mai veche Biserică ortodoxă, faţă de cea a urmaşilor emigranţilor (se subliniază chiar că Biserica Ortodoxă Americană este una a convertiţilor! –p.36), deoarece aleuţii şi inuiţii au cunoscut, în Alaska, de mai bine de 200 de ani Ortodoxia:

„Eu sunt cel mai rău cantor din Biserica Ortodoxă. Dar cânt. Celălalt om care cântă împreună cu mine este un negru, de vârsta mea, fost baptist. Este al doilea în clasamentul celor mai răi cântăreţi din Biserica Ortodoxă.”

Unii dintre intervievaţi sunt medici sau filosofi. Sau şi una şi alta, precum Engelhardt, care îl citează pe Papa Ioan Paul al II-lea, spunând că „Europa s-a decreştinat pentru că filosofii au încetat să mai fie filosofi curajoşi” și găsind o posibilă cauză a crizei, atât cât este ea mai mereu, religioase, creştine, din Europa occidentală în primul rând. Oricum, concluzia convertitului este clasică: mântuirea nu este făcută de filozofie, ci de rugăciune, post, nevoinţă.

Într-o lume în care homo religiosus suferă sau doar cunoaşte schimbări care mai de care mai ciudate, în care convertiri sunt şi de o parte şi de alta, se poate ajunge uşor şi la o concluzie care să fie „convertirea noastră e mai bună, sau e singura bună”, în carte există şi voci radicale, care declară fără ezitare că ecumenismul este născut mort. Părintele Bunge, de pildă, descrie îngrijorat cum călugări benedictini au mers în Japonia pentru a se forma ca maeştri ai meditaţiei Zen, cunoscând o abaţie în care erau călugări de diverse orientări, unul fiind pe linia Sfinţilor Părinţi, altul practicând zen, altul yoga iar un al patrulea reiki. Concluzia: „Puteţi să-mi spuneţi cum un tânăr, cu totul în ordine şi normal, poate să-şi afle calea sa în acest haos?” (p.123).

Un alt convertit, profesorul Karl Christian Felmy (devenit Părintele Vasili) are altă viziune: „Poţi să fii ortodox din toată inima, fără să respingi tot ce nu este strict ortodox” (p.111). După el, convertiţii sunt foarte diferiţi, dar se poate învăţa de la cei care ştiu de ce au devenit ortodocşi. Dr.Nash are curajul de a pune degetul pe răni diverse:

„Teama mea este că în Ortodoxie apare adesea complexul de inferioritate (…), teama mea este că prin dorinţa e a fi în Uniunea Europeană, dorinţa de a deveni tot mai vestici, dorinţa de a o lua pe calea umanismului (care în realitate este hedonism), românii ar putea sărăci spiritual. Chiar spiritul, care ne face atât de bogaţi, ar putea fi pierdut în căutarea altor tipuri de bogăţie.” (p.62).

În altă ordine de idei, volumul este şi o altfel de abordare a istoriei creştinismului,cu prezentare a unor diverse subtilităţi, precum cele ale Bisericii Anglicane, de pildă, la pagina 68. Dar mai ales este o fenomenologie a felului în care intelectualii se apropie sau sunt apropiaţi de o credinţă cu adevărat deosebită, dar deloc simplă. Hermann Middleton îl cita pe Părintele Serafim Rose care observa, prin anii ’70 că

„uneori pentru cei convertiţi la Ortodoxie este o ispită foarte mare să o folosească drept cale spre altceva. Ei vin din medii eticiste, cu multe constrângeri morale impuse de diferitele forme de protestantism sau de catolicism. Când găsesc libertatea din Ortodoxie, se simt eliberaţi, dar nu stau să-i descopere adâncimea. Aceasta este una din problemele convertiţilor: după ce au descoperit credinţa trebuie să o adâncească şi să o însuşească personal, iar pentru asta este nevoie de o viaţă întreagă şi poate că nici aceasta nu este de ajuns. E nevoie de mulţi ani pentru a trece de la o credinţă intelectuală către una a inimii.” (p.97).

Şi dacă este vorba să se facă şi o continuare binecuvântă a cărţii, poate intervievaţii să fie scriitori, artişti plastici, iar moto-ul să fie din relatarea Părintelui Picu Ocoleanu despre convertirea profesorului Felmy: „…care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv, în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.” (p.156).

Paul Siladi – Ortodoxia în Occident: 10 convertiri