„Fie proclamat de către Înalta Sa Maiestate Regală, prin și cu sfatul și aprobarea Lorzilor Spirituali și Temporali și ai membrilor Camerei Comunelor, în prezența Parlamentului întrunit și prin autoritatea aceluiași, după cum urmează: Grațierea prin lege a lui Alan Mathison Turing” (Introducere la proiectul de lege, dezbătut în Camera Lorzilor în iulie 2013, a se vedea și Prologul cărții).
Proclamația rostită în 2013 în Camera Lorzilor s-a dorit a fi o reparație morală pentru cel care a fost eroul britanicilor din Cel de-al Doilea Război Mondial, matematicianul filosof, criptografist și întemeietor al ciberneticii, Alan Turing. De fapt, în contextul cărții scrise de David Boyle, fără această proclamație nu s-ar fi putut scrie o carte biografică despre marele savant. Legea grațierii[1] poate fi considerată o „spargere” a unui cod, de data aceasta moral, o decodificare necesară, dar nu și suficientă, pentru a recupera câte ceva din personalitatea întemeietorului informaticii. El a avut neșansa să trăiască într-o lume, cea postbelică, în care morala convențională a fost mai importantă pentru politicieni decât activitatea eroică din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, care a dus la înfrângerea Germaniei naziste.
Paradoxal, ceea ce ar fi trebuit să conteze mai puțin în marea judecată a istoriei, viața personală a unui om, i-a adus moartea lui Turing. La 8 iunie 1954, la numai 41 de ani, Alan Turing este găsit mort în apartamentul său de către menajeră; alături de el se afla un măr cu câteva mușcături. Analizele ulterioare de laborator au descoperit că pe măr era o cantitate suficientă de cianură pentru a provoca moartea unui om. Sinucidere, crimă sau accident? Toate pistele sunt analizate în excelenta carte a lui Boyle. În cele din urmă, scriitorul britanic înclină către varianta sinuciderii. Aceasta este și cea mai plauzibilă, mai ușor de explicat. Se pare că celebrul, încă de atunci, savant nu a suportat oribilul tratament cu estrogen pe care a fost obligat să îl ia după ce a fost găsit vinovat de Tribunalul britanic pentru practici homosexuale. Alegerea mărului otrăvit are, pe lângă o semnificație biografică: Alba-ca-Zăpada a fost animația preferată a tânărului criptanalist- și una simbolică: Turing a gustat din fructul interzis, încălcând tabuurile morale ale unei societăți conservatoare în esență. Codul moral al societății a fost mult prea dificil de „spart” pentru tânărul savant. Probabil că interdicțiile morale ies din sfera predictibilității matematice și a combinatoricii și sunt atât de încifrate cultural, încât doar ieșirea din istorie poate descifra codul în care este scris. Decizia Camerei Lorzilor vine astfel pentru a ispăși greșelile unui timp istoric, ale unor vremuri pe care nici măcar unul dintre cei mai mari savanți nu le-a înțeles.
Cu siguranță că este foarte dificil să scrii o biografie a unei personalități complexe, cum a fost Alan Turing. Cu atât mai mare este meritul lui David Boyle că a reușit să spună atâtea lucruri esențiale în câteva pagini, fără să cadă nici într-un tip de jurnalism facil, senzaționalist – deși unele aspecte ale biografiei lui Turing sunt într-adevăr „senzaționale”, în cel mai jurnalistic sens posibil – nici într-o hagiografie romanțată desuetă. Boyle nu spune povestea vieții genialului matematician, nici nu glosează aiuristic pe una dintre temele importante ale cărții, nici nu obosește prin explicații inutile. Lucrarea reușește să păstreze un echilibru simplu între gândirea sclipitoare a matematicianului devenit cel mai important criptanalist al lumii și amănuntele biografice ale acestuia, care l-ar fi putut ușor transforma într-un „caz”. Lucrarea lui Boyle nu prezintă deloc „cazul” Turing. De fapt ar fi fost un eșec total dacă ar fi procedat astfel. În definitiv, pentru o bună prezentare a unei personalități geniale cum a fost Alan Turing, este necesar să explici incidențele biografice prin intermediul mărcilor ideatice. Viața explicată prin idei – aceasta pare a fi paradigma interpretării lui Boyle.
Într-adevăr, alegerile lui Turing în viață au fost coerente cu teoriile sale. Nu am putea înțelege personalitatea părintelui inteligenței artificiale fără câțiva indici care i-au marcat gândirea. Am numi aici: filiația teoretică pe linia pozitivismului logic și a filosofiei „simțului comun” a lui Moore, dialogurile dintre tânărul matematician și Wittgenstein și ideile despre calculabilitate și primele încercări teoretice de a înțelege inteligența artificială. De acești indici teoretici se leagă, credem noi, activitatea în serviciul spionajului britanic a savantului, ca criptanalist, „spărgător” de coduri și creator de limbaj IT.[2]
În 1931, Alan Turing obține un loc la King’s College din Cambridge. Atmosfera era dominată de filosofia morală a lui G.E.Moore, profetul autonomiei morale. Pornind de la un empirism radical, care în filosofie poartă numele de realism naiv, Moore considera că realitatea este totuna cu reprezentarea acesteia. Altfel spus, omul percepe lumea așa cum este ea, astfel că între lume și percepția acesteia există o corespondență perfectă. Teoria aceasta va fi reluată, într-o dimensiune logică și în cadrele filosofiei limbajului, de Ludwig Wittgenstein. Consecințele doctrinei „simțului comun” pe plan moral erau radicale: noua generație îmbrățișează fără echivoc ideea lui Moore conform căreia „moralitatea nu poate fi planificată”. De aici și până la revolta față de convenționalismul moralei clasice nu era decât un pas. Pasul în afara moralei tradiționale este făcut de tânărul Turing, care va adera la ideile generației sale și va deveni pentru totdeauna un opozant al „regulilor generale”. Adevărul rațional nu se opune celui intuitiv. Rațiunea nu face altceva decât să confirme ceea ce intuiția afirmă. Pe baza acestui mic principiu, opus moralei curente, se va edifica sistemul teoretic al lui Turing.
Un alt aspect semnificativ al vieții celebrului logician îl constituie întâlnirile cu Wittgenstein. Cartea lui Boyle reprezintă un important document ce scoate la suprafață relația existentă între cei doi titani ai logicii moderne. Se știe faptul că lui Wittgenstein îi repugna pozitivismul logic, față de care Turing se simțea tot mai apropiat.[3]. Wittgenstein considera că matematica inventează probleme pentru logică, aflate în afara unui bun simț logic. De altfel, de fiecare dată atunci când matematica depășeste granițele simțului comun creează o problemă de limbaj care nu corespunde realității. Turing apără în schimb formalismul logic. Dacă un paradox logic, cum ar fi celebru paradox al mincinosului, poate să creeze o breșă în sistemul axiomatic al matematicii, atunci cu siguranță că acesta, prin contradicțiile sale, dar mai ales rezolvarea acestuia poate însemna o nouă revoluție în lumea reală. Încrederea lui Turing în logică a venit odată cu aprofundarea teoremelor incompletitudinii formulate de celebrul matematician Kurt Gödel. Acesta pusese sub semnul întrebării rolul absolut al formalizării matematice, așa cum îl fundamentase David Hilbert. În realitate, credea Gödel, este imposibil ca mintea umană să poată formaliza complet realitatea. În orice sistem deductiv, există probleme nerezolvabile în cadrul acestui sistem și, în plus, necontradicția unui formalism logic nu poate fi demonstrată de către un sistem formal. Turing reia problema acolo unde o lăsase Gödel. Pentru tânărul cercetător britanic, un sistem perfect formalizat poate fi creat, pornind de la imperfecțiunea minții umane. O mașină poate să efectueze orice tip de calcul matematic și să formalizeze astfel orice limbaj, dacă acest limbaj este reprezentabil sub forma unui algoritm. Formulând-o inițial ca o ipoteză, ceea ce se va numi problema calculabilității și a decidabilității, în cele din urmă acesta va reuși să o și demonstreze. Mașina universală a lui Turing va sta la bază teoriei computației și va însemna de fapt primul pas către crearea computerului. Cartea lui Boyle doar sugerează asemenea direcții de dezvoltare a teoriei calculabilității demonstrate de Alan Turing.[4]
Încrederea lui Turing în mașina de calcul va avea consecințe extraordinare asupra întregii sale evoluții intelectuale. Testul Turing nu reprezintă decât o consecință a convingerii logicianului că mintea artificială va reuși să calculeze absolut tot ceea ce este de calculat. În acest sens, nu va rămâne nicio problemă nerezolvată, iar sistemele ar deveni consistente în ele însele. De aici și până la apariția inteligenței artificiale mai este doar un pas. Într-un fel spus, paradoxul mincinosului își găsește rezolvarea ipotetică în celebrul test Turing. Cu toate acestea, testul Turing nu poate fi gândit în afara unei minți artificiale capabile să pună în practică ceea ce demonstrase, deocamdată doar teoretic, Turing. Pentru aceasta era nevoie de proiectarea efectivă a unei mașini de calcul care să descifreze coduri. Astfel, perioada petrecută în serviciile secrete britanice, în calitate de criptanalist poate fi considerată perioada de testare a teoriei sale.
Totul a pornit de la capturarea celebrei mașini de codare „Enigma” a nemților, aflată la bordul submarinului U-110. Cu toate că nu era prima mașină „Enigma” capturată de britanici, importanța acesteia din urmă era una capitală. Turing, împreună cu alți criptografi și criptanaliști, primește ca misiune să descifreze codurile emise de „Enigma”[5]. Viața tânărului matematician se va schimba din momentul în care decide să lucreze la Bletchley, pentru serviciul secret britanic, de fapt într-un ansamblu de clădiri situate, strategic, la jumătatea distanței dintre Oxford și Cambridge. Detalii foarte interesante despre perioada petrecută ca „spărgător” de coduri, precum și o trecere în revistă a contextului și istoricului apariției și dezvoltării criptografiei se găsesc în ceea ce constituie miezul cărții lui Boyle. Amintim doar că activitatea lui Turing și a colegilor săi au contribuit decisiv la câștigarea războiului de către aliați. Câteva milioane de mesaje naziste au fost decriptate, iar acest lucru a dus, fără nicio îndoială, la oprirea trupelor germane în Egipt și la declanșarea operațiilor militare ale trupelor aliate. Practic, după ce au învățat să spargă coduri, trupele aliate nu au mai pierdut nicio bătălie importantă. Echipa de la Bletchley Park a scurtat războiul cu cel puțin doi ani și a dus, fără tăgadă, la câștigarea Bătăliei Atlanticului. Acest lucru este o evidență și se poate afirma, fără nicio urmă de emfază, că Alan Turing este unul dintre eroii Celui de Al Doilea Război Mondial. De altfel, pentru contribuția sa la câștigarea războiului, Turing a primit una dintre cele mai înalte distincții, Ordinul Imperiului Britanic, în 1946.
După crearea mașinii de decriptare Bombe la Bletchey, Turing călătorește în S.U.A, unde, timp de doi ani, îi ajută pe americani să creeze câteva mașini bombe.[6] În plus, lucrează cu laboratoarele Bell la dezvoltarea unui sistem de securizare a comunicațiilor prin voce. Cifrarea electronică a vocii în telefonie este, de altfel, o altă invenție a cercetătorului britanic. În S.U.A, creează și o mașină de cifrare a vocilor, ce are ca nume de cod Delilah. Elaborează, de asemenea, o tehnică de spargere a codurilor, de fapt de identificare a setărilor roților dințate ale mașinilor de cifrare nemțești, folosind o nouă tehnică de decriptare. Mai târziu, contribuția sa la revoluționarea criptografiei va duce la crearea unuia dintre primele calculatoare electronice digitale programabile, celebrul Colossus.
După cel de-al doilea război, cercetările lui Turing se orientează către biologia matematică, mai exact către morfogeneză, unde criptanalistul dezvoltă o nouă teorie cu implicații largi în studierea ADN-ului, pornind de la numerele lui Fibonacci din structura plantelor.
Cu adevărat remarcabil este însă testul Turing. Spuneam că nu poate fi înțeles întreg procesul gândirii care a stat la baza realizării poate celui mai celebru test cu aplicații în filosofie, cibernetică și matematică, dacă nu se înțeleg contextul ideatic și contribuția personală la dezvoltarea ideilor pe care a adus-o Alan Turing. Într-adevăr, testul Turing nu numai că dezvoltă o teorie, dar spune ceva și despre autorul acestuia. Cu un puternic accent pozitivist și empiric, Turing pune problema relației dintre mașinăria de calcul și inteligență. În 1950 publică în celebra revistă Mind un articol despre cum pot mașinile să gândească. Testul a fost prezentat sub forma unui joc de rol[7] :
„Fie un bărbat (A), o femeie (B) și un interogator (C) aflat într-o cameră diferită, care citește răspunsurile lor scrise, încercând să descopere care este femeia. B se străduiește să-i îngreuneze munca. Acum, zicea Turing, să ne imaginăm că A a fost înlocuit de un computer. Ar putea interogatorul să spună, după cinci minute de pus întrebări, dacă stă de vorbă cu o mașină sau nu?”. (pag. 103-104).
Pentru a trece testul, computerul ar trebui să fie capabil să învețe. Turing nu se îndoia de capacitatea mașinii de calcul viitoare de a interpreta rolurile atât de corect, încât să inducă în eroare un arbitru. Chiar dacă problema testului Turing se va confunda, la scurt timp, cu problema conștiinței unui computer, Turing nu a transferat niciodată problema în sfera filosofiei conștiinței. Din experiența lucrului cu protocomputerele, tânărul cercetător știa că acestea puteau ajunge în viitor la o capacitate de calcul atât de mare încât să poată să ia decizii, inclusiv în ceea ce privește sfera intuițiilor sau a originalității. În profund spirit pozitivist și empiric, Turing nu avea nevoie să explice creativitatea, ci doar să demonstreze că, odată trecut testul, trebuie să recunoaștem că mașinile sunt capabile să gândească. El sugera chiar ca un astfel de program inteligent să fie creat nu pentru a imita mintea unui adult, ci pe cea a unui copil, ca treptat acesta să poată fi învățat să gândească într-o formă cât mai apropiată de gândirea umană. Fără să-și pună întrebarea, prin care Wittgenstein încerca să submineze edificiul pozitivist al Cercului de la Viena, „ce înseamnă a gândi?”, Turing utilizează testul său logic ca pe un test al veridicității. Dacă un computer trece testul, efectiv el ne obligă să îl înzestrăm cu capacitatea de a gândi. Nu este nevoie de alte date decât de cele empirice pentru a demonstra că un computer poate să gândească. Dacă este să înțelegem testul în sistemul pozitivist și în cel al logicii lui Moore, vom putea să ne facem o idee despre ceea ce a vrut de fapt Turing să demonstreze.
Interesantă este și teoria lui Boyle despre modul cum inventatorul Inteligenței Artificiale privea mașinile sale de calcul. Turing, crede Boyle, nu numai că era fascinat de crearea unei minți care să rivalizeze cu cea umană, dar se și identifica, într-un fel, cu aceasta. „Există o înrudire între inteligența mașinii și inteligența omenească? Dar, este la fel de clar, citind argumentele atât de personale pe care Turing le-a avansat, că dovada sălășluia în miezul propriei sale ființe. El se identifica cu aceste mașini care puteau fi instruite și cu capacitatea lor de a judeca lumea într-un mod logic”. (p. 100) O minte care să judece numai logic și o inteligență mai mare decât cea a oamenilor-– sunt cele două deziderate pe care și le-a asumat în propria viață și le-a transpus în teoria despre mașinile gânditoare.
Am văzut, deci, că o lume perfectă însemna, pentru Alan Turing, o lume logică. Din păcate, acest principiu teoretic asumat ca mod de viață i-a adus neplăceri mari. Oamenii nu se comportă logic, iar o minte perfectă, cum dorea Turing nu era posibilă, cel puțin în acel moment. Interesant este că această credință în puterea logicii de a face o lume mai bună, l-a făcut pe Turing să probeze teoria sa în războiul ilogic purtat de oameni. Performanțele obținute și contribuția la realizarea păcii a criptanaliștilor se pare că i-au consolidat lui Turing credința pozitivistă în logică.
Evident că dezamăgirea sa a fost uriașă atunci când a primit condamnarea pentru „practici indecente”. Cercetările savantului britanic în domeniul inteligenți artificiale au venit și ca o reacție la adresa moralei severe a societății în mijlocul căreia trăia. David Boyle presupune astfel că încercarea de a demonstra inteligența computerului nu reprezenta altceva decât un refugiu definitiv al logicianului în lumea sa abstractă și rece, în care nu există nici homofobie și nici constrângere – (pentru că ele nu pot fi deduse empiric, am putea continua). În această lume a logicii computerelor, Alan Turing nu ar fi putut fi niciodată condamnat.
Cartea lui Boyle este fascinantă atât prin digresiunile ei, cât și prin pistele teoretice și întrebările pe care le pune, într-un fel, cititorului. Dacă despre genialitatea lui Turing nu există nicio îndoială, în schimb foarte multe alte întrebări se pot pune studiind biografia unuia dintre cei mai importanți oameni ai secolului XX. Să-i lăsăm cititorului plăcuta surpriză a întâlnirii cu mintea unui geniu, cu toate interogațiile care se nasc din această fascinantă și, prietenoasă, credem noi, întâlnire.
Codul Enigma. Alan Turing și înfrângerea Germaniei naziste de David Boyle
Editura: Corint
Colecția: Istorie
Traducerea: Alexandra Limoncu
Studiu introductiv de: Florian Banu
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 144
ISBN: 9786067936018
[1]. Legea este consecința unui demers inițiat în anul 2009 și continuat în anii care au urmat de reprezentanți ai societății civile și mai ales de John Graham Cumming, care cerea guvernului să repare nedreptatea comisă. Mai târziu, în 2011 William Jones a inițiat o petiție electronică prin care cerea guvernului britanic grațierea lui Turing. Aceasta va veni doi ani mai târziu, și datorită presiunii societății civile și ale unor membri ai Parlamentului britanic, dintre care cel mai activ a fost John Leech. La 60 de ani de la tragica moarte a celebrului savant, Guvernul britanic va susține propunerea și, la a treia citire în Camera Lorzilor, în octombrie 2012 va aproba cererea de grațiere. Printre semnatarii cererii de grațierii s-a aflat și celebrul fizician Stephen Hawking. Grațierea va fi semnată un an mai târziu de regina Elisabeta.
[2]Turing este și printre primii care au scris un manual pentru programatori, după experiența de „spărgător” de coduri din Anglia și S.U.A.
[3]Dialogul dintre Turing și Wittgenstein a fost publicat în 1976, a se vedea Diamond Cora (ed.), Wittgenstein’sLectures on theFoundations of Mathematics, Cambridge 1939, Harvester Press, Hassocks
[4]Pentru mai multe informații privind direcțiile gândirii lui Alan Turing, a se vedea Paul Ceruzzi, A History of Modern Computing, Cambridge, Massachusetts and London, MIT Press, 1998, Andrew Hodges, Alan Turing: The Enigma, London, BurnettBooks, 1983. Pentru lucrări privind munca lui Turing la spargerea codurilor mașinilor nemțești, a se vedea studiul introductiv al lui Florian Banu, din cartea prezentată. Au fost realizate și câteva filme despre viața celebrului informatician; amintim aici Codebreaker, cu titlul britanic original Britain’sGreatestCodebreaker, 2011 sau drama istorică The Imitation Game, în regia lui MortenTyldum, lansată în 2014. Există și un site dedicat lui Turing www.turing.org.uk, unde există și o arhivă cu scrisorile sale.
[5]Au existat mai multe mașini de cifrat coduri „Enigma”. Una dintre ele este expusă și la Muzeul Comunicațiilor și Informaticii din București
[6]Potrivit surselor, americanii, grație ajutorului acordat de Turing, au creat peste 200 de mașini bombe de decriptare
[7]Ceva asemănător încercase când era student, pentru a rezolva paradoxul mincinosului.
