Cioran. Ultimul om liber. Întotdeauna e prea târziu

Motto: Ca să spui ce? Ca să scrii ce? Nu mai era nimic de scris, şi scrisul este zadarnic, la fel ca toate celelalte.” Andrei Crăciun

Cioran. Ultimul om liber este o carte scrisă de Andrei Crăciun în formula biografiei romanţate, propusă de seria de la Polirom. Viaţa lui Cioran, aşa cum este reconstituită de un autor care face cu folos o temeinică documentare, mă duce cu gândul la Philip Roth. Celebrul scriitor american i-a spus lui Blake Bailey (Philip Roth. The Biography, 2021), căruia îi încredinţase arhiva personală şi responsabilitatea de a-i realiza biografia: „Doar fă-mă interesant!”. E riscant să laşi pe altcineva să-ţi scrie biografia, mai ales dacă vrei să ai un bilanţ pozitiv, adică şi acea „pată umană” (compromisul major care te defineşte şi îţi relativizează dimensiunea morală) să se justifice şi să fie estompată. Philip Roth încercase şi el să realizeze versiuni autobiografice, fără însă ca rezultatele să-l mulţumească. Până la un punct, în ciuda faptului că nu-şi propune acest lucru, orice text al unui autor important preia şi experienţe personale, convertindu-le în literatură. Fără să lase o autobiografie explicită, opera lui Cioran se dovedeşte un adevărat şantier – jurnal, însemnări diverse, corespondenţă, toate documentele unei vieţi trăite deopotrivă lucid şi sentimental, cum constatăm din excelenta carte a lui Andrei Crăciun.

Linie. Acesta este cuvântul pe care cei din stradă îl folosesc pentru a desemna moartea, survenită surprinzător, sub ochii lui Cioran, specialistul în problema morţii. Chemaţi de urgenţă, paramedicii nu fac decât să constate decesul. Pe un monitor, linia semnalează pierderea semnelor vitale. La nivel de teorie, văzută de sus, din mansarda pariziană, moartea este un subiect inepuizabil. Văzută de aproape, moartea unui străin îl cutremură – revenit în mansardă, Cioran îi povesteşte lui Simone scena la care a fost martor, cu toate că i se pare că linia e de nepovestit.

Să mori tânăr este un privilegiu, aşa îşi începe Cioran discuţia cu Sábato. Prietenia cu Ernesto Sábato este folosită ca pretext pentru a prinde, ca într-o fotografie, imaginea intelectualului ispitit de fericirea născută din întâlnirea ideilor, fericirea pe care o creează spaţiul colocvialităţii, dincolo de rama unei vieţi banale, ca a oricărui muritor. Cei care cred în idei nemuritoare se bucură, la umbra lor, de iluzia nemuririi:

„Domnul Sábato şi domnul Cioran au fost de acord că moartea domnului Borges, în 1986, la Geneva, deşi obligatorie, ca orice moarte, n-ar fi trebuit să se întâmple. Sunt oameni care s-ar cuveni să fie nemuritori, sunt oameni care ştiu să îndure o pedeapsă fără margini, cum e nemurirea, iar Borges era un asemenea om.

Apoi a venit vorba despre fotbal, dar se vădi că Cioran este nul în domeniu, nu călcase niciodată pe un stadion şi nu înţelegea nici măcar banala regulă a unui ofsaid, spre deosebire de domnul Sábato care era pasionat până la pierderea echilibrului mintal.” (p. 26)

Cei doi prieteni se văd în clădirea cu şase etaje din strada Odéon, unde locuia Cioran. Ernesto Sábato întârzie trei minute, mai mult nu s-ar fi cuvenit. Au lecturi comune, dar temperament diferit. Unul dintre subiectele delicate pe care le discută este, absolut previzibil, teama de moarte, temă abordată cu liniştea şi neliniştea (e indecis tonul) oamenilor care ştiu că ei nu vor muri de tot, fiindcă lasă în urma lor un produs artistic:

„Înainte de despărţire, cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat şi, coborând cele şase etaje, domnul Ernesto Sábato se simţea mult mai bogat, ca şi cum ar fi câştigat la o loterie a marilor idei. Pe cea mai importantă şi-o notă în carnetul său, ca să nu o uite şi să o evoce într-o zi: Totul în om poate fi sufocat, în afara nevoii de Absolut – domnul Cioran vorbise ca şi cum a-ul acela ar fi fost mare, cel mai mare a din câţi existase vreodată -, care va supravieţui distrugerii templelor, precum şi dispariţiei religiei de pe pământ.

Singur în mansardă, domnul Cioran simţi în inimă viermele fericirii şi, totuşi, nu se grăbi să îl strivească”. (p. 31)

O formă interesantă de a supravieţui propriei dispariţii este să fii citat de prieteni. Ca ecou al discuţiei cu Sábato, Cioran îşi închipuie că ar putea să scrie literatură. Însă are oroare de literatură, nu se vede scriind proză sentimentală, nici poezii pentru îndrăgostiţi. Lumea operei lui este alcătuită din fragmente, pe care le consideră ferite de clasicizare:

„Cioran şi-a scris opera şi-a trăit viaţa cu aceste excepţionale măsuri de prevedere: opera lui să nu poată fi pastişată fără ca pastişatorul să cadă în ridicol, viaţa lui să nu poată fi strânsă într-un singur volum.

Cum să strângi ploaia şi să o duci înapoi în cer, cum să întorci râurile într-o matcă, cum să povesteşti un torent, un şuvoi, un uragan, o cascadă?

Cioran se apără şi se salvează prin fragmente. Există o bucată de Cioran aici, mai există o bucată de Cioran dincolo, alta peste trei continente, încearcă să le pui împreună şi să ai o poză mereu mişcată, ca şi cum Cioran ar rămâne veşnic neodihnit, în goană.” (p. 186)

Ultima parte a vieţii lui Cioran a stat sub semnul unei ştergeri progresive a legăturilor cu lumea şi cu propria viaţă, alienarea îngăduindu-i însă intervale de recuperare a lucidităţii. Nu se insistă asupra acestei secvenţe, păstrate cu delicateţe în sfera intimităţii, unde-i este locul. Când trebuie totuşi amintită perioada asta, umorul fin şi autoironia fac posibilă ieşirea din zona unui dramatism care, fără îndoială, i-ar fi displăcut lui Cioran – filosoful lumilor derizorii a făcut mult haz pe seama morţii, s-a ferit să o ia în serios.

„Sentimentalismul său era viclean, exuberanţele sale erau funeste, dar domnul Cioran fusese un om întreg, fiindcă trăise într-o libertate pe care singur o definise şi nu se predase vieţii impuse.

Ca în cazul tuturor celor care nu se predau vieţii impuse, moartea se dovedi neputincioasă şi în faţa sa.

În ultimii ani, înainte să intre pe ultima turnantă din maratonul bolii, Cioran mergea cu Simone să vadă mormântul pe care şi-l cumpărase.

Mergea în cimitirul parizian unde aveau să se odihnească rămăşiţele sale pământeşti şi îşi privea locul de veci cu privirea unui bătrân ţăran din Transilvania.

La început îl îngrozise faptul că numele său nu era deja scris acolo şi se consolă cu mare greutate cu ideea că se cuvine întâi să moară.

Cioran şi-a trăit agonia în camera 244 şi acum o putem vedea pe Simone cum decupează o bucată de hârtie, o taie cu o foarfecă pe jumătate ruginită, o putem vedea cum scrie în creion aceste cuvinte: Ici, Cioran.” (p. 103)

Tot ce are legătură cu moartea revine obsedat în scrierile sale, şi prin această revenire îşi pierde potenţialul terifiant. Mult mai interesat rămâne Cioran, chiar şi în perioada dificilă a bolii, de conceptul de stil decât de ideea propriei morţi – sintaxa ideilor, aşezarea lor în frază în aşa fel încât să capete cadenţa gândirii:

„În altă zi, Simone i-a citit din el însuşi, iar Cioran, aflat într-o bună capacitate de a înţelege ce i se întâmplă, a izbucnit: Nemernicul ăsta scrie mai bine decât mine! Simone a fost nevoită să îi spună că el a scris rândurile acelea. Răspunsul, de asemenea, se povesteşte că a fost devastator: Atunci înseamnă că eu scriu mai bine decât mine!” (p. 100)

Ascultându-şi textul ca şi cum ar fi fost scris de un străin, Cioran are certitudinea calităţii operei sale, în fond, un privilegiu, cunoscută fiindu-i exigenţa şi propensiunea către verdicte peremptorii.

Cartea lui Andrei Crăciun confirmă, pe de o parte, imaginea clasică a lui Cioran, filosoful lumii în declin – o formula uşor stereotipă, care îl defineşte totuşi destul de bine. Există în paginile acestei minunate biografii romanţate un Cioran pe care îl cunoşti, greu de clasat într-o categorie, în sensul în care nu ştii bine, parcurgându-i textele, dacă poţi vorbi despre el ca filosof, poet (?!) sau autor de jurnal şi de însemnări aforistice, un adept al fragmentarităţii, vizionar şi mizantrop, bun analist al dispariţiei, concept pe care-l dezvoltă în diverse chei de interpretare. În fine, Cioran la Paris.

Dar inedit, şi prin asta foarte interesant, mi se pare acel Cioran chinuit de gastrită, şofer de taxi pe timp de noapte (capătă şi insomniile o funcţie pragmatică), împiedicându-se de scări, făcând tocăniţă sau supă, spălând apoi vasele, Cioran cel tulburat de spectacolul real (nu imaginat) al unei lumi violente şi bezmetice. Acel Cioran îndrăgostit până la şaptezeci de ani şi uşor după această vârstă, bărbatul care provoacă drame sentimentale.

La jumătatea cărţii lui Andrei Crăciun, Cioran moare, dar ai şansa să constaţi că mai sunt atât de multe lucruri de spus după moartea lui, încât eşti retrimis în timp, spre anii pe care documentarea autorului îi scoate la iveală şi îi face semnificativi. Dar, până la urmă, nu la viaţa trăită pare să fi cugetat ultimul Cioran, ci la cealaltă viaţă, pe care n-a avut vreme să o parcurgă, la existenţa cu rost, a unui ţăran din Transilvania, aşezat la casa lui, cu urmaşi, cum ar fi putut să fie şi nu a fost – Întotdeauna e prea târziu.

Şi pentru că nu mă pot decide niciodată în privinţa selecţiei fragmentelor, adaug aici alte câteva:

„Când rămânea singur în mansarda sa de unde Parisul se vedea mărunt, ca un oraş oarecare, domnul Cioran gătea.” (p. 18)

„Domnul Cioran povesteşte că în anii aceia îşi făcea veacul la Café de Flore, pe bulevardul Saint-Germain, unde tronau două mari personalităţi ale timpului: o sobă şi Jean-Paul Sartre.” (p. 19)

„Cioran îi ura pe cei care voiau să-i ia singurătatea şi se ura pe sine pentru pustiul plictiselii în care rătăcea tot mai des. Avea atât de multe idei şi totuşi cuvintele nu îl mai ascultau.”

„Domnul Cioran ştia foarte bine câteva lucruri esenţiale: a trăi înseamnă a suferi, era încredinţat că suferise îndeajuns, însă – iată! – evenimentele recente arată că providenţa nu împărtăşea punctul său de vedere.” (p. 98)

„Şi, cu totul improbabil, domnul Cioran îşi aminti aceste cuvinte pe care şi le scrisese în caiet pe 13 iulie 1958: Să te agiţi prosteşte pe o planetă ratată. Sunt cum nu se poate mai apt ca să îmi imaginez disperarea unei hiene.” (p. 97)

Cioran. Ultimul om liber de Andrei Crăciun