„România și Marele Război. Introducere la o istorie și teorie a relațiilor internaționale” de Hadrian Gorun

Așa cum este cunoscut, primul război mondial reprezintă fenomenul care a avut cele mai profunde implicații asupra dramaticului secol XX. Impactul său a fost unul devastator și a stat la originea unor evenimente istorice nefaste precum instaurarea regimului comunist în Rusia, marea criză economică din perioada interbelică sau al doilea război mondial. În mod evident, având în vedere formarea României Mari în anul 1918, dimensiunea sa istorică, dar în special cea națională, au capacitat energiile unui număr semnificativ de istorici români, rezultând astfel o proporție semnificativă de producții istoriografice dedicate subiectului. Pe de altă parte, latura cantitativă a dominat prea mult timp latura calitativă a scrierilor noastre istorice, deși, cel puțin în ultima perioadă, au apărut câteva lucrări excelente, care se disting în primul rând printr-o abordare senină și, în consecință, lucidă. Chiar și în aceste condiții, lipsea un studiu fundamentat teoretic pe analiza conceptelor proprii teoriei relațiilor internaționale.

În cadrul acestui context, se cuvine a fi analizată lucrarea istoricului Hadrian Gorun, România și Marele Război. Introducere la o istorie și teorie a relațiilor internaționale, apărută la editurile Argonaut și Mega în acest an. De altfel, Hadrian Gorun are în spate o lungă activitate dedicată fie domeniului relațiilor internaționale, fie legate de istoria României în anii primului război mondial, activitate concretizată în câteva lucrări precum „Relații internaționale în secolul al XX-lea: concepte fundamentale, școli de gândire, repere istorice” (2011), „Relațiile româno-franceze în anii neutralității României (1914-1916) (2006), „Relații politico-diplomatice și militare ale României cu Franța în Primul Război Mondial” (2009) sau „România și Marele Război: între istoria și teoria relațiilor internaționale (Sinteze) (2016). Or, această lucrare reprezintă, conform autorului „restructurarea, rafinarea și prelucrarea formei brute a respectivelor sinteze”.

Nu aveam așadar de-a face cu o lucrare evenimențială, care să nareze tribulațiile Regatului Român în timpul conflictului, ci o analiză a direcțiilor sale de acțiune din perspectiva relațiilor internaționale, ceea ce a făcut necesar recursul la concepte specifice precum politică externă, interes național, balanță de putere, hegemon regional, raționalitate, opinie publică și altele. De asemenea, un astfel de studiu trebuie să se bazeze pe buna cunoaștere a principalelor curente de gândire, care au modelat domeniul relațiilor internaționale. De pildă, liberalismul, apărut în perioada interbelică, cunoscut și drept idealism utopic, dezvoltat în contextul dezolant ulterior războiului mondial, interpreta falimentul echilibrului de putere prin intermediul politicii de forță care au caracterizat relațiile internaționale între 1815 și 1914. Or, natura inerent conflictuală a statelor-națiune putea fi evitată prin promovarea interesului superior al umanității, sprijinit pe morală. Din acest punct de vedere, era o stringentă nevoie de renunțarea la vechea diplomație, uzată și periculoasă, în favoarea unei abordări deschise, dar mai ales raționale în sistemul relațiilor internaționale.

Pe de altă parte, după al doilea război mondial, tocmai ca reacție la curentul liberal, s-a dezvoltat realismul, concept extrem de bine articulat, care a rămas dominant până azi. Gânditorii realiști au pus accent pe natura sistemului anarhic al sistemului internațional, mai ales în absența unui guvern mondial, ceea ce înseamnă că relațiile internaționale pot fi înțelese în contextul distribuției puterii între state. Or, întotdeauna puterea a fost distribuită în mod inegal, ceea ce a dus la o perpetuă competiție între state, guvernate de natura egoistă, așadar conflictuală a omului. Realiștii, așa cum s-a scris, au fost întotdeauna fascinați de conflict. În masivul său volum, „Politica între națiuni”, unul dintre cele mai influente scrise vreodată în domeniul relațiilor internaționale, Hans Morgenthau expunea principiile realismului politic, cărora li se subsumează celelalte: politica este guvernată de legi obiective, cu rădăcini în natura umană; principalul indicator al realismului politic este conceptul de interes, definit în termeni de putere; acest concept-cheie este o categorie universal valabilă, dar nu are un sens fix imuabil; realismul politic este conștient de semnificația morală a acțiunii politice; realismul politic refuză să identifice aspirațiile morale ale unei națiuni individuale cu legile morale care guvernează universul; așadar, între realismul politic și alte școli de gândire existe profunde și reale diferențe.

Nu putea lipsi din această enumerare curentul marxist, care în mod evident, pune accentul pe caracterul social al relațiilor de producție, în timp ce sistemul relațiilor internaționale era dominat de state capitaliste cu evidente scopuri imperialiste sau expansioniste. Din nefericire, în România istoriografia s-a subordonat imperativelor marxiste. Într-o primă perioadă, de pildă, statul nostru a fost prezentat, în special în manualele scrise de Mihail Roller, drept unul agresor, care a profitat de slăbiciunea Rusiei pentru a anexa Basarabia, ton care aduce aminte mai degrabă de nota ultimativă din vara anului 1940. În schimb, în timpul regimului Ceaușescu, participarea României la primul război mondial a căpătat valențe juste și glorioase, în timp ce România Mare constituia corolarul luptei de veacuri pentru libertate și unitate a poporului român, teză care a continuat să reverbereze în spațiul nostru istoriografic chiar și după prăbușirea regimului comunist.

Hadrian Gorun interpretează acțiunile de politică externă ale României desfășurate în perioada primului război mondial din perspectiva curentului realist. În primul rând, statul român își urmărea interesul național, concretizat în alipirea provinciilor din proximitate, care aveau o populație românească semnificativă, dacă nu majoritară. Chiar dacă, așa cum a arătat Lucian Boia, a existat un curent „germanofil” deloc neglijabil, opțiunea a balansat înspre o Alianță cu Antanta, care s-ar fi concretizat cu încorporarea Transilvaniei, Bucovinei și Banatului, aflate sub stăpânire austro-ungară. Pe de altă parte, perioada de neutralitate trebuie ca un act rațional menit să maximizeze potențialele câștiguri ale Regatului Român. O neutralitate totuși binevoitoare față de Antanta, spre care se îndreptau din ce în ce mai mult privirile elitei conducătoare românești. Intrarea în război urma să se producă după obținerea unor garanții ferme în legătură cu clauzele teritoriale, dar și într-un moment defavorabil din punct de vedere militar Puterilor Centrale. Aceasta cu atât mai mult cu cât Rusia a fost mereu rezervată în legătură cu doleanțele statului român: „Cu alte cuvinte, România urma să se alăture alianței militare care avea să îi ofere satisfacție, în schimbul participării la război, în ceea ce privește unul dintre cele mai importante aspecte, anume cel al recompenselor teritoriale. Clipa adoptării deciziei depindea de măsura în care puterile Antantei răspundeau pozitiv solicitărilor românești, precum și de promptitudinea răspunsului”.

Totuși, cum poate fi explicată aderarea României la o alianță din care făcea parte Rusia, în contextul în care aceasta reprezentase mult timp cea mai gravă amenințare la adresa statalității românești? Așa cum arată Hadrian Gorun, potrivit lui Stephen Walt, statele sunt înclinate să se alieze cu puterea cea mai amenințătoare, în timp ce sentimentele etice, trebuie adăugat, nu își găsesc loc în procesul de negociere al interesului național. În fond, acesta a fost cazul Austriei în perioada modernă. Împotriva agresivității prusace, Austria s-a aliat cu Franța, înaintea războiului dintre 1756-1763, în ciuda unui trecut contondent între cele două state, la fel cum, după ce Germania a devenit puterea dominantă în centrul Europei, s-a aliat cu aceasta. Contextul a impus mereu acest gen de replieri, care nu ar trebui așadar să surprindă. La fel, debutul primului război mondial a găsit România în tabăra Puterilor Centrale, după care a urmat alianța cu Antanta și implicit Rusia și atacarea Austro-Ungariei. La finalul războiului, România se afla din nou în conflict cu Rusia după unirea Basarabiei, act care a dus la ruperea relațiilor diplomatice și confiscarea tezaurului românesc. Alianțele sunt, scria John Mearsheimer, „doar căsătorii de conveniență temporare: partenerul de alianță de azi, poate fi dușmanul de mâine, iar dușmanul de azi poate fi partenerul de mâine.”

Tot din perspectivă realistă, trebuie înțeleasă întreaga atitudine a României în timpul primului război mondial. Ionel Brătianu, care a condus cu fermitate politica externă, își dorea pentru România odată cu eventualele câștiguri teritoriale și dobândirea unui prestigiu internațional, mai ales ținând cont de statutul anterior al Regatului. Aprecierea autorului conform căreia, în urma Tratatului de Pace de la București din 1913, România devenea un hegemon regional trebuie nuanțată, dar poate fi corectă, în fond. Oricum, procesul de negociere între România și Antanta a fost unul laborios, îndelungat și marcat de numeroase promisiuni, dar și amenințări, așa cum se întâmplă de regulă în cadrul raporturilor de putere ale statelor. Conform lui Hadrian Gorun, România și-a propus desfășurarea unei politici externe raționale împreună cu promovarea unei diplomații eficiente. Scopul evident era unul maximal, dar nu intangibil. În schimb, statul nostru era obligat să își propună obiectivele în funcție de capacitatea sa militară reală, corelată cu evaluarea corectă a potențialului taberei opuse. Ținând cont de dezastrul militar din anul 1916, România pare a nu fi intuit corect aceste aspecte sau cel puțin unul fundamental, acela că armata română era aproape incapabilă să facă față rigorilor unui război modern. Or, în acest caz, diplomația, oricât de eficientă s-ar fi dovedit, nu putea suplini această carență fundamentală.

În cele din urmă, în pofida refacerii armatei române prin intermediul misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot și a victoriilor din anul 1917, România nu s-a putut sustrage capitulării, mai ales în urma defecțiunii ruse. Această perioadă a fost intensă din punct de vedere diplomatic, de asemenea, mai ales că statele Antantei presau pentru refuzul de a semna un tratat de pace separat. Este drept că aceasta reprezenta o clauză expresă a Convenției semnată de România în vara anului 1916, dar Tratatul de Pace de la București, deși a fost ratificat de Parlament, nu a fost recunoscut de Regele Ferdinand. Formal, România a intrat din nou în conflict cu o zi înaintea semnării armistițiului, ceea ce a avut un oarecare impact. Pe de altă parte, nici Aliații nu și-au respectat în întregime clauzele privind livrarea de muniții sau declanșarea unei ofensive în Balcani, în timp ce ajutorul rus a fost mai mult decât oscilant.

Lucrarea lui Hadrian Gorun se concentrează asupra acestor aspecte pe care am încercat să le schițez mai sus. Pornind de la analiza teoretică a domeniului relațiilor internaționale, trecând prin prezentarea principalelor curente și școli de gândire specifice, autorul descifrează două momente semnificative din punct de vedere diplomatic, în primul rând: perioada neutralității României și cea a semnării Tratatului de Pace de la București, aducând în discuție inclusiv aspecte relativ inedite sau, oricum, mai puțin discutate în literatura de specialitate. Întregul demers este, de altfel, inedit, ceea ce reprezintă în sine un câștig istoriografic incontestabil. Mai mult, se poate aprecia fără rezerve că autorul a reușit să scrie un studiu profund necesar cu acribie și seriozitate, studiu care nu poate decât să iasă în evidență în mulțimea de lucrări guvernate de mediocritate dedicate participării României la primul război mondial. Hadrian Gorun are distanța necesară istoricului de profesie în raport cu fenomenele studiate și, în consecință, dă dovadă de luciditate și obiectivitate într-un volum ce va deveni indubitabil referențial. Dacă școala de istorie de la Iași ni l-a oferit pe Claudiu-Lucian Topor, care a scris două lucrări excepționale referitoare la România și perioada primului război mondial, școala de istorie de la Cluj nu se lasă mai prejos și ni-l propune pe Hadrian Gorun și a sa riguroasă interpretare a unei secvențe decisive pentru evoluția românilor în cadrul istoriei.

Fără a fi masivă, lucrarea lui Hadrian Gorun a surprins exact esența acestei perioade dificile din istoria României precum și tribulațiile actorilor relevanți implicați. De altfel, la finalul cărții, autorul propune dezvoltări ulterioare ale unor aspecte extrem de importante, așa cum ar fi problematica aprovizionării României între 1915-1917 cu materiale de război și muniții din afara țării, măsura în care Aliații au respectat clauzele convenției semnate cu România, întocmirea unor ediții critice de documente provenind din arhivele militarea franceze și/sau românești, publicarea unei antologii de texte beletristice referitoare la primul război mondial sau chiar un amplu studiu care să surprindă modalitatea în care conflictul a fost reflectat în literatura universală importantă a secolului XX. Ținând cont de felul în care a fost concepută lucrarea de față, aceste perspective nu pot decât să bucure deopotrivă specialiștii și iubitorii de istorie.

Frederic Wilhelm (1713-1740), considerat fondatorul Prusiei moderne a avut importante probleme de sănătate pe tot parcursul vieții, fiind afectat de gută, migrene sau crampe. Atunci când s-a îmbolnăvit din nou grav, ceea ce avea să îi aducă sfârșitul, lângă patul lui, bocitoarele au interpretat un vers dintr-un imn preferat: „Gol am venit pe lume și gol o voi părăsi” Regele s-a trezit din comă pentru a replica ferm: „Nu-i adevărat. Îmi voi purta uniforma.” Îmi pare că istoriografia românească s-ar fi născut goală de conținut și a refuzat, în mare parte, ținuta de gală o lungă perioadă, dar a început de câteva decenii, nu fără mari dificultăți, să îmbrace uniforma, respectiv să fie guvernată de obiectivate și seriozitate științifică. Cel puțin lucrarea lui Hadrian Gorun întărește din plin această concluzie.

România și Marele Război. Introducere la o istorie și teorie a relațiilor internaționale de Hadrian Gorun