Un spectacol pe gustul părinților, dar iubit de copii – Mateiaș gâscarul – Teatrul de Animație Țăndărică

E greu să faci un spectacol pentru copii impecabil, care să-i cucerească pe cei mici și să-i țintuiască în scaune preț de o oră! E idealul oricărui părinte să-și vadă nemișcat copilul, captivat de poveste sau de personaje, cu ochii ridicați din ecranul telefonului sau al tabletei și fără niciun un pic de dorință de a le avea la îndemână. Când vezi copiii stând în fotolii și aplaudând actorii de pe scenă, este semn că spectacolul e foarte bun și are destule ingrediente din care să se plămădească povestea de după. Căci, nu-i așa, copilul iese din sală cu imaginația pusă la treabă și va începe să povestească celor din jur ce-a văzut, ce i-a plăcut și ce i-a atras lui atenția. Dacă va reveni în sală e doar pentru că mai are nevoie de mici detalii sau pentru că, din când în când, personajele trebuie să reînvie, să prindă viață instantaneu. Copiii au nevoie de povești astăzi, mai mult decât oricând! Contează enorm pentru dezvoltarea lor narațiunea ca fir logic, succesiune de evenimente, personaje și emoții diverse; ei trebuie să înțeleagă relația de cauzalitate și să facă diferența dintre bine și rău, ori povestea este cel mai bun suport pentru ca acest lucru să devină stare de fapt. Chiar dacă vechile povești se cer adaptate, augmentate cu suficient de multe trăsături contemporane, uneori scuturate serios de conflicte foarte violente, de ciocniri dure de caractere care sunt greu de înțeles astăzi, ele rămân în continuare printre cele mai eficiente moduri de a încuraja copilul să viseze, să-și imagineze, să plăsmuiască lumi paralele, să îndrăznească să exploreze spații noi, să construiască relații personale stabile și de calitate etc.

Ca să faci un spectacol de poveste, o adaptare după o poveste clasică, cum e Mateiaș gâscarul, îți trebuie: un regizor îndrăzneț, o echipă de actori în mare formă fizică și mentală, o echipă de producție dispusă să inoveze și să dea scenei o nouă înfățișare. Dacă preț de o oră a fost liniște în sala de pe Eremia Grigorescu este pentru că toate aceste condiții au fost îndeplinite. Un spectacol muncit până la cel mai mic detaliu, suplu, articulat în punctele esențiale cu ajutorul unei ilustrații sonore de cea mai bună calitate (o să revin asupra acestui aspect), cu o mână de actori care mânuiesc marionetele sau păpușile cu măiestrie, dar se descurcă impecabil și în absența acestora, căci momentele de solo există și nu sunt deloc puține. Proiecția răului, a personajelor negative se face prin apel la supradimensionare – capul, mâinile, întregul corp sunt uriașe și viu colorate, iau ochii din toate punctele de vedere, invadează spațiul scenic și nu lasă loc de scăpare. Personajele bune, în frunte cu Mateiaș, sunt îmbrăcate în alb, din mai multe considerente: albul este culoarea purității, a candorii și a binelui, dar alb este și gâscanul care devine subiect de ceartă și ulterior marfă de vânzare la târg, așa că mânuitorii acestuia trebuie să facă corp comun cu el. De altfel, toate animalele prezente în târg sunt excelent realizate; porcul este mare, foarte greu și foarte roșu, sare în ochi și captează întreaga atenție, restul animalelor par pitice pe lângă el. Oile stau pe verticală și par că nu se mai pot mișca deloc din cauza lânii care le acoperă în totalitate etc. Fundalul scenei este de un alb folositor în anumite momente-cheie ale reprezentației, când fie devine ecran de proiecție, fie se „rupe” în mai multe bucăți, lăsând să pătrundă în scenă personajele negative, slujitorii răului. Cu ajutorul jocului de lumini, scena își schimbă dimensiunile, pare când uriașă, când foarte mică, aglomerată, dar indiferent de moment, personajele sunt parte din poveste; nu sunt nici prea multe, nici inutile în scenă. Dacă Mateiaș rămâne singur în scenă, la un moment dat, este fie pentru că trebuie să aibă un solo, fie pentru că trebuie să se facă tranziția de la o scenă la alta a spectacolului.

Mateiaș gâscarul, în regia lui Baczó Tünde, cea care s-a ocupat și de coregrafie, se remarcă, înainte de orice, prin două lucruri foarte importante pentru economia constructului spectacular: universul sonor și adaptarea la contemporaneitate. Acțiunea se desfășoară în prezent: Mateiaș se uită la știri, în loc să-și ajute mama la treabă, Döbrögi seamănă izbitor de mult cu un șef de clan de interlopi, iar cei care-i sunt apropiați seamănă când cu niște gărzi de corp bine pregătite, când cu niște interlopi de top. Sunt multe trimiteri la situația actuală, de la masca prezentă pe chipurile unora dintre personaje și până la unele gesturi pe care le fac acestea în anumite momente (am râs copios la final, când aripa gânsacului se ridică în sus a victorie!). Baczó Tünde a gândit eficient această adaptare, căci povestea de fond există în continuare, morala de asemenea, dar copiii îl vor îndrăgi și mai mult pe Mateiaș pentru că seamănă foarte mult cu ei, are trăsăturile prietenilor sau colegilor de școală. Universul sonor poartă semnătura lui Cári Tibor, un obișnuit al lumii teatrale, un muzician care cunoaște foarte bine legătura dintre intrigă și efectele muzicale (sau invers). Cu o orchestrație excelent gândită, muzica din Mateiaș gâscarul nu face altceva decât să închidă cercul poveștii, astfel încât cei mici nici că vor să mai plece acasă. Ritmuri diverse, antrenante, care pun în evidență textul, dar și susțin intriga în pasajele de trecere de la o scenă la alta, pasaje de voce susținute de muzică (aici, dat fiind că e vorba de o premieră, e loc de niscavai reglaje, dar sunt convinsă că echipa tehnică știe deja ce are de făcut), toate acestea contribuie decisiv la menținerea narațiunii într-un orizont al contemporaneității fără de care spectacolul în sine ar pierde enorm. E imposibil să nu stârnească aplauze cadențele de marș sau ritmurile de hip-hop, după cum morala poveștii va rămâne în memoria celor mici tocmai pentru că este versificată și completată cu o muzică specifică.

O revenire după o nemeritat de lungă pauză la teatru a celor mici, o premieră care are toate șansele să se joace cu casa închisă multe stagiuni: Mateiaș gâscarul!