Între burlesc și grotesc e loc de o comedie a erorilor

Dramaturgia contemporană a cunoscut suficient de multe schimbări, încât criticii de teatru să aibă ce comenta: de la lipsa conflictului și până la textele care a fi mărturii nesfârșite, de la ancorarea în prezent(ul continuu) a subiectului și până la lipsa totală a profunzimii emoțiilor și sentimentelor, de la personaje emblematice, puternice, bine conturate și până la piese în care grupul dictează schimbul de replici. Despre toate acestea și încă alte câteva este vorba atunci când vorbim despre dramaturgia contemporană. Regizorilor și echipelor de producție nu le rămâne altceva de făcut decât să dea scenei un spectacol bine articulat, care să pună în valoare textul, sau, după caz, să accentueze o idee, să incite la dezbateri etc. Adio, domnule Haffmann, piesa scrisă de Jean-Philippe Daguerre are câte puțin din fiecare, astfel încât să fie pe placul tuturor: personaje, intrigă, subiect de dezbatere etc. Deloc de ignorat: autorul, fiind el însuși actor și regizor, lasă foarte mult loc pentru interpretări diverse, adică textul poate să ajungă la spectator fie sub forma celei mai autentice comedii, fie sub forma unei tragedii. Felix Alexa a ales calea de mijloc, încercând să provoace iubitorilor de teatru reflecții cu privire la tragedia umană: unde e granița/limita dintre curaj și frică? Cu alte cuvinte: când acționează (omul) din instinct și când din rațiuni superioare? Având în vedere că replica în cauză a fost rostită de mai multe ori de-a lungul reprezentației, ba a și fost atent decupată în context, te aștepți ca la final, tu spectator, să rămâi pe gânduri și să te gândești la cât de superficiali suntem în multe momente ale vieții noastre pământești. Finalul reprezentației, așa cum l-a gândit Alexa, este ambiguu, ca să nu spun derutant de-a binelea. Dacă mai tot timpul spectacolului am avut senzația că mă uit la o tragicomedie (în cheie burlescă, este adevărat), finalul m-a lăsat perplexă: de la momentul intrării în scenă a cuplului Abetz am avut senzația unui grotesc voit accentuat, care nu se potrivea în niciun fel cu ceea ce văzusem până atunci. Cu alte cuvinte, două bucăți de spectacol care nu se reunesc sub niciun aspect. Senzația aceea de foaie de hârtie ruptă cu furie în două și bucățile în aer lăsate să plutească în derivă anulează orice intenție de reflecție.

Credit foto: Florin Ghioca

Domnul Haffmann este un evreu francez, posesorul unui atelier de bijuterii care se vede nevoit să ia măsuri extreme ca să-și salveze afacerea: o cedează unuia dintre angajați, cu promisiunea reluării în posesie după terminarea războiului. Urmările sunt neașteptate și nefaste pentru toți cei implicați: Pierre asociază preluarea afacerii cu rezolvarea unei probleme de familie, Isabelle (soția lui Pierre) învață să jongleze cu rolurile, dar mai ales să facă față noilor provocări, Joseph își descoperă calități de care n-avea habar. Un trio care se sudează treptat, pe măsură ce pașii de step devin din ce în ce mai bine executați și sonori. Soluția găsită de Pierre pentru rezolvarea unei probleme de moment te trimite automat cu gândul la celebrul Indecent Proposal (1993), filmul regizat de Adrian Lyne, cu Woody Harrelson, Demi Moore și Robert Redford în roluri principale. Pe fond, propunerea e aceeași, diferă motivația: Isabelle trebuie să se culce cu Joseph pentru că Pierre este impotent, iar cei doi își doresc un copil cu orice preț. Felix Alexa insistă pe această decizie, trecând totalmente în planul secund (ba chiar ștergând total) mobilul principal al afacerii și cadrul socio-istoric, ambele definitorii din punctul meu de vedere, pentru întregul construct spectacular: originea lui Pierre și conflictul mondial (la acel moment naziștii erau în plină ascensiune). Dar și mai important mi se pare faptul că tabloul lui Matisse, Femeie șezând, devine un simplu element de decor, abandonat total în spațiul haotic al scenei (rar mi-a fost dat să văd o scenografie mai dezorganizată) și adus în prim-plan abia în ultimele scene. Tabloul este prețios și-i aparține lui Joseph, dar faptul că aparține familiei acestuia nu contează, iar pe scenă el apare ca un banal obiect de decor, căruia nu i se dă nicio atenție, nici măcar când este în pivniță (și ar fi fost de așteptat să fie admirat în nenumăratele momente de singurătate).

Credit foto: Florin Ghioca

Personal, cred că Daguerre a lăsat în text mai multe chei de interpretare, astfel încât regizorul să aibă libertatea deplină de a construi: una dintre aceste chei este tabloul, a doua cheie este pasul de step, iar a treia cheie este ascunsă în motivația lui Joseph de a accepta propunerea lui Pierre. Felix Alexa n-a folosit decât una singură, iar cu aceasta nu reușește să deschidă prea multe căi de comunicare dintre spectatori și actori. Spectacolul pierde mult din valoare din această cauză. Chiar dacă actorii își asumă rolurile cu profesionalism și se vede studiul și capacitatea de introspecție, chiar dacă scenele au fost gândite – fiecare separat – cu o minuțiozitate de bijutier – efectul de ansamblu are de suferit, ceea ce înseamnă că ceva n-a funcționat cum trebuie. Tandemul Alexandru Potocean – Richard Bovnoczki te șochează prin potrivirea perfectă, în multe momente cei doi par a fi unul oglindirea celuilalt; și-au gândit și reflectat perfect gesturile și emoțiile, iar Alexandra Sălceanu se împarte între cei doi cu grație, poate cu prea multă grație în unele momente. Scenele de step sunt excelent jucate și gândite, dar se pierde în neant semnificația pasului de step – marșul forțat prin marea istorie (câți dintre soldații naziști erau conștienți că sunt în slujba răului?); expresia neputinței și a suferinței (Pierre este impotent, ceea ce înseamnă o știrbire a masculinității); ritmul pașilor de step devin expresia suferinței profunde, o suferință care-i afectează pe toți cei implicați (așa se explică absența revoltei – nici Pierre și nici Joseph nu se mai pot revolta, absurdul situației este copleșitor).

Credit foto: Florin Ghioca

Scenele dedicate cinei cu familia Abetz sunt gândite în cu totul altă cheie și de aici și senzația de ruptură – impresia este de abandon al vechiului subiect și trecerea (abruptă) la altul nou. E ca și cum s-ar trece brusc în plan secund problemele personale ale celor trei și s-ar discuta dintr-odată de marea istorie și de cât de malefic este Hitler. Chiar dacă Emilia Popescu joacă impecabil, iar Andrei Finți face și el o figură onorabilă, senzația de grotesc este mult prea puternică, încât anulează orice conexiune între cele două părți ale spectacolului.

Credit foto: Florin Ghioca

S-a râs la Adio, domnule Haffmann, dar nu știu dacă chiar asta ar fi trebuit să fie reacția spectatorilor. Se dovedește încă o dată, că unele teme (cum este cea a tragediei evreilor în cel de-al doilea război mondial) rămân în continuare delicate și dificil de reflectat. În ciuda faptului că în artă aproape totul este permis, rezultatul obținut arată că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.