Cele mai frumoase poezii – „O sută și una de poezii (antologie lirică)” de Viorica Răduță

Întâlnirea mea cu Viorica Răduță s-a produs pe tărâmul prozei, ca să mă exprim așa. O proză cu inserții lirice, poeme ale durerii individuale sau colective. Căci, la urma urmei, ce altceva poate fi, de pildă, Orașul închis?! O metaforă dezvoltată, o cicatrice sub care rana pulsează necontenit, spre aducere-aminte, mărturie tulburătoare a unei istorii relativ recente…

Tragedia de la clubul Colectiv e sublimată, de asemenea, în volumul de versuri Arsura umblă după trup, decupaje lirice care se înfig în carne, infuzând acolo toată substanța aceleiași mărturii, peste timp, a grozăviei prin care au trecut familii întregi.

Spre finalul anului trecut, Viorica Răduță și-a selectat textele poetice reprezentative pentru evoluția sa de-a lungul vremii, din toate volumele apărute între anii 1998-2018, într-o antologie de autor, respectiv O sută și una de poezii, cu o prefață de Christian Crăciun, apărută la Editura Academiei Române. Este un proiect cultural deosebit, ciclul O sută și una de poezii numărând, din 2007 și până în prezent, aproximativ 54 de antologii de autor. Vorbim astfel despre poeți din diverse perioade și generații literare, volumele beneficiind de o selecție riguros estetică, precum și de o prefață și selecția reperelor critice semnificative pentru evoluția lirică a fiecăruia dintre autorii antologați.

Despre Viorica Răduță se exprimă pertinent, pe măsură ce îi apar volumele de versuri, cronicari și critici literari deprestigiu: Cornel Ungureanu, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraș, Mihai Coman, Felix Nicolau, Gabriel Coșoveanu, Dan C. Mihăilescu, Christian Crăciun etc. Fiecare dintre aceștia o încadrează pe scriitoare într-o formulă estetică sau alta (poezie cu note expresioniste, lirica haosului ordonat, onirism, suprarealism), subliniind liniile de forță, densitatea limbajului poetic, temele și motivele literare recurente.

Potrivit criteriului generaționist, Viorica Răduță se încadrează în categoria scriitorilor optzeciști. Câteva filiații cu aceștiai se pot observa, fără îndoială, dar Viorica Răduță pare să aibă alt ritm, unul propriu naturii sale umane și intelectuale. Fără să ocolească anumite experimente literare, ea nu se lasă prea ușor sedusă de acestea, ci își urmează, aș putea spune, propriul instinct liric, vocea interioară care aglutinează și duce cu sine doar acele aluviuni care îi sporesc miezul, luminându-i semnificațiile.

Parcurgându-i antologia de autor, într-o selecție pe care Viorica Răduță, iată, și-o asumă cu maximă exigență, am trăit nu doar bucuria mirabilă a (re)descoperirii unui poet autentic, remarcat ca atare de-a lungul evoluției sale, prin volumele publicate, ci mai cu seamă sentimentul că asist la o biografie lirică, dimensional și ideatic deopotrivă. De la poemele începuturilor, ample, în volute metaforice, cu multiple închideri și deschideri, la cele esențializate, cu o parcimonie atent supravegheată/dozată, fără ca această exigență (care ține deopotrivă de maturizarea biologică și artistică) să submineze substanța lirică.

Titlurile volumelor sunt emblematice pentru universul artistic ale poetei: Patimi după mine, Lipsă la psalmi, Al 13-lea Iov, Când amintirile corpuri subtile, Viață de apă pe uscat, Cam toți murim, Mama întreabă dacă stau până târziu etc. Ele configurează, așa cum remarcam anterior, un corp unitar, o biografie lirică, în care ființa de carne a mamei și a tatălui se sublimează într-o ființă de umbră, care plutește deasupra și în ambele lumi, cea de aici și cea de dincolo, într-o legătură capabilă să învingă timpul și durerea pierderii:

„în plânsul nopții e mama

în plânsul ei costumul tatălui meu

de care ne-am despărțit

morții mei stau la rând

peste rând va fi mama

fratele cu soția lui”

(Atingeri în somn)

S-ar putea spune că Viorica Răduță e (și) un poet profund sinestezic, mai cu seamă la nivel epidermic. Pielea e deopotrivă organ de simț, motiv literar și metaforă: „picioarele aproape că alergau singure/ sunt numai piele/ piele e tot întunericul/ nu mă ajung/ sigur se uită la mine/ mama e în alt timp” (Și unu).

Legătura dintre cei plecați și cei rămași e tot o atingere tactilă, osmotică: „dar mâna mamei e lipită de mâna fratelui/ noaptea de mâna mea/ doar umbra tatălui pune pielea s-o învelească” (Gândul lipit de mâini). Parcurgând reperele critice din selecția de la finalul antologiei, am remarcat că au fost comentate și apreciate îndeosebi textele din volumele Mama întreabă dacă stau până seara și Arsura umblă după trup, în care intensitatea trăirilor lirice atinge un punct maxim. Referitor la poemele despre pierderea părinților, în special a mamei, s-a făcut, în chip firesc, legătura cu Vântureasa de plastic de Marius Chivu sau cu Sora mea de dincolo, volumul Ilenei Mălăncioiu. Filonul biografic, momentul în care se produce ruptura dureroasă de propriii genitori își găsesc, ambele, expresia într-o poezie care mustește de simboluri cu funcție magică, terapeutică: „pasărea trece prin umbră/ aripile mai rămân/ întunericul se duce singur/ mai larg decât ploaia/ cerul întinde un gând după mama/ mușcatele nucul poarta și vântul/ pleoapele sunt afară” (Trecere oarbă).

Într-un fel anume, textele Vioricăi Răduță alunecă și se filtrează precum lumina soarelui printr-o perdea sau printre crengile copacilor. E când subtilă, când rugoasă; aci crezi că ai prins miezul asocierilor lexicale insolite, aci doar îl intuiești dincolo de ambiguitatea semantică.

Un alt aspect pe care l-am remarcat îl reprezintă efectul de final al fiecăruia dintre texte. Căci, știm deja, există poeți mari care ratează finalul unui poem fie printr-o tăietură nepotrivită a versului, fie prin aglomerarea detaliilor la nivel stilistic. Viorica Răduță scrie ca și cum ar fi un medium în transă, dar în același timp realizezi că nu pierde niciodată contactul cu propriul text, care se toarce după o logică internă proprie.

Din nota bio-bibliografică de la începutul antologiei se desprinde imaginea unui scriitor proteic: volume de versuri, proză, eseuri, romane, toate fiind receptate pozitiv la momentul apariției lor. Indiferent de genul ales, implicarea ei este exemplară prin profesionalism și exigență în arta scrisului. Selecția textelor din prezenta antologie dovedește cu prisosință acest lucru. Viorica Răduță este, înainte de toate, poetă. Cunoaște subtilitățile cuvintelor, posibilele deschideri simbolice, dar și pericolul unei retorici goale de conținut. Pericol pe care îl eludează cu grație și eleganță.

O sută și una de poezii (antologie lirică) de Viorica Răduță