Festivalul Național de Teatru (FNT) – EDIȚIA a 29-a (18-27 octombrie 2019) stă să înceapă, așa că ne-am gândit să vă punem în temă cu o parte din spectacolele pe care le puteți vedea în București. Sunt spectacole aduse din țară sau care se joacă în mod curent în teatrele din București, intrate în repertoriul acestora în 2018. Spectacole ale teatrelor independente sau de stat, cu distribuții mari sau reduse, cu scenografii ample sau minimaliste, cu ilustrații sonore atent alese și cu viziuni regizorale extrem de diverse. Cam așa am putea descrie suma acestor creații artistice, asumate în totalitate de creatorii lor și aduse în scenă la un nivel care ne demonstrează cât de bine stăm într-ale teatrului. Așadar, vă invităm la teatru!
BEFORE BREAKFAST
de Eugene O’Neill, versiunea scenică și regia Andrei și Andreea Grosu, scenografia Vladimir Turturică, Teatrul „Maria Filotti” Brăila
„Dramaturgia contemporană datorează mult scriitorilor americani, celor care au avut curajul să mute accentul pe un azi imperfect și nemulțumitor, dar ale cărui rădăcini sunt într-un ieri neasumat sau uitat prea repede. Before Breakfast nu face excepție – acțiunea comprimată în acel timp, etern mult prea puțin, dintre noapte și zi, dintre inacțiunea nocturnă și acțiunea diurnă, timpul zorilor de ziuă și al promisiunilor, timpul acela când ne uităm în stânga (sau în dreapta, depinde de preferințele fiecăruia) și ne redescoperim partenerul, jumătatea de viață (cea despre care am uitat că mai trebuie și îngrijită). Tensiunea dintre cei, redată atât faptic (imobilitatea și incapacitatea de a reacționa a lui Alfred în opoziție perfectă cu agitația și disperarea ei), cât și teritorial – ea ocupă spațiul/camera, se agită, mai are puțin și-și sfâșie rochia, pe când el este de un imobilism covârșitor. Singurul moment în care cei doi par că rezonează, după multe eforturi din partea ei, este cel în care el simulează/mimează ritualul mesei, dar totul într-o muțenie desăvârșită.” – http://bookhub.ro/inainte-de/
CHIRITZA ÎN CONCERT
după Vasile Alecsandri și Matei Millo, spectacol concert de Ada Milea, cântece de Ada Milea și Anca Hanu, scenografia Alexandra Constantin, Teatrul Național Cluj-Napoca
«Ada Milea se depășește pe ea însăși în acest spectacol al Teatrului Național din Cluj-Napoca, regândind din punct de vedere muzical fiecare personaj și dându-le fiecăruia în parte partituri muzicale pe măsura talentului și structurii personalității de care dispun. Așa se face că spectatorii intră în atmosfera creată de Vasile Alecsandri, dar reinterpretată de Ada Milea, jam-sessionul dintre două epoci istorice atât de îndepărtate realizându-se de la sine. Pentru că da, muzica este cea care este principalul personaj principal în acest spectacol-concert, în care timpul nu-l mai simți, iar spațiul devine o dimensiune aflată într-o permanentă transformare. Chiar dacă accentul puternic moldovenesc se aude mai tot timpul, spectacolul nu ridiculizează și nu capătă acele tente de grotesc folosite din ce în ce mai des (nu doar în spectacole), din dorința de a pamfletiza o anumită temă. Ada Milea și-a dorit ca spectatorii să se simtă bine și să se reîntoarcă cu fața spre texte vechi, prăfuite și ascunse bine în sertarele memoriei celor de o anumită vârstă; așa se face că a reușit integral în acest demers artistic: oamenii ies din sală binedispuși, râzând sau dansând încă pe ritmurile muzicii care le mai răsună încă în urechi. Și-a ales foarte bine actorii, și-a reconstruit personajele, dându-le fiecăruia în parte partituri muzicale și instrumente specifice, multe dintre ele „mini”.» – http://bookhub.ro/cum-s-o-aduci-pe-chiritza-in-concert/
Chiritza în concert – Teatrul Național Cluj-Napoca
CLASS
de Iseult Golden și David Horan, traducerea Andrei Marinescu, regia și ilustrația muzicală Felix Alexa, scenografia Andrada Chiriac, Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București
„Școala ca instituție socială capătă din ce în ce mai multe atribute și valențe, pe măsură ce celelalte instituții sociale (în speță familia și biserica) pierd din importanță și, automat, se retrag din viața socială a comunității într-un plan secund (asumat ca atare – în cazul bisericii sau neasumat – în cazul familiei), dar deloc secundar. E de dezbătut despre dinamica acestei schimbări de rol, dar nu aici. Cert este că din toată această degringoladă nimeni nu iese câștigător, ci avem doar perdanți. Părinții nu mai vor să fie părinți, dar par că se pricep la educația formală și se trezesc că dau sfaturi sau rețete, profesorii sunt din ce în ce mai timorați și/sau copleșiți de avalanșa de probleme cărora trebuie să le găsească răspuns într-un timp cât mai scurt posibil, copiii au din ce în ce mai multe probleme de adaptare și/sau învățare, ceea ce le complică foarte mult existența, iar relaționarea acestora cu tot ce înseamnă mediu extern devine imposibilă. Școala devine un câmp social în care actanții par într-o eternă căutare de rol și în care conflictul devine singura relație socială posibilă, până în momentul în care cel puțin una dintre părțile angrenate pierde iremediabil (funcție, autoritate, încredere etc.). Despre toate acestea este vorba în Class, spectacolul recent intrat în repertoriul Teatrului Național I.L. Caragiale, în regia lui Felix Alexa.” – http://bookhub.ro/class-dificultatile-de-invatare-sunt-si-ale-adultilor/
DELIRIUM
de Enda Walsh, după „Frații Karamazov” de F. M. Dostoievski, traducerea şi regia Vlad Massaci, decorul Adrian Damian, costumele Luiza Enescu, Teatrul Odeon București
„Delirium, proaspăt intrat în repertoriul Teatrului Odeon, nu e un spectacol facil, sau pentru oameni comozi. Provoacă începând cu durata (aproape trei ore fără pauză) și continuând cu multitudinea de mijloace teatrale folosite, scenografia, pe cât de simplă, pe atât de stratificată și încărcată de efecte și, nu în ultimul rând, succesiunea scenelor – foarte diferite din punctul de vedere al conținutului artistic în sine. Vlad Massaci a răspuns provocării de a monta un text foarte dificil, care cere mult discernământ și multă coerență în gândire, tocmai pentru că ceea ce se întâmplă pe scenă n-are nimic de-a face cu logica și bunul mers al lucrurilor într-o societate normală. Dostoievski devine pentru Walsh pre-text, în sensul că păstrează personajele, numai că le îmbracă pe toate cu și mai multă violență și patimă, încrâncenarea fiind litera de lege cu care se scrie istoria actuală, extrem de actuală a vechii familii Karamazov.” – http://bookhub.ro/resuresctia-raului-delirul-inconstientelor-trairi/
Delirium – Teatrul Odeon
IONA
de Marin Sorescu, regia Gábor Tompa, muzica Ada Milea, scenografia Carmencita Brojboiu, coproducție Teatrul „Nottara”, București și Teatrul Maghiar de Stat Cluj
«Toaca de la primele momente – țipetele conștiintei pe cale să se piardă – ecourile unei ape tulburi/tulburate – conștiința ne șoptește că a sta pe o bancă ca să cugeți e cu mult mai înțelept decât să te ridici și să încerci să faci conexiuni, să stabilești relații, să te așezi conștient într-un spațiu – câteva din semnele sonore ale universului Ionei. E de apreciat felul cum se insinuează sunetul în tot acest univers spectacular, căci nu sunetul trebuie să primeze, conștiința Ionei nu este „zgomotoasă”, ci se imprimă în forme care capătă valențele amprentelor artistice ale Creatorului.
In Iona, volumul scenei este transformat în mijloc scenic și cred că aceasta este una dintre trăsăturile tandemului Carmencita Brojboiu – Gábor Tompa. În cub se dă o bătălie între albul invaziv și lumina folosită parcimonios, ba chiar cu reținere este folosit inclusiv jocul de lumini. Spațiul nu se dilată, ci devine din ce în ce mai strâmt, pâna la stadiul de tranșee. Intrările și ieșirile personajului au loc prin ceea ce par a fi branhiile balenei – găuri (negre) ale timpului scăpat de sub controlul conștiinței. Omul – adică Personajul – pare absorbit de propriul timp, de propria istorie, din care nici nu mai vrea să iasă, de la un punct încolo.» – http://bookhub.ro/iona-si-demonii-angelici-ai-lui-gabor-tompa-i/
„Deși subiectul în sine este unul cu profunde conotații religioase, Gábor Tompa s-a ferit să pună accentul pe această dimensiune a textului, în felul acesta dezbrăcând de orice pre-judecată mesajul transmis de Marin Sorescu și obținând un maxim de înțelegere din partea spectactorului. Practic, cel din sală pleacă spre casă cu revelația existenței divinității și, de ce nu, cu dorința inițierii unei cunoașteri a acesteia (în cazul în care nu există deja).
Iona – profetul înghițit de un pește mare. Cel care află în cel mai concret mod cu putință că relația cu Dumnezeu nu este una temporală – în burta peștelui timpul se relativează, totul se petrece într-o lungă și eternă noapte – ci una directă, nemediată și care poate să aibă loc aici sau acolo sau dincolo. Personajul se află în centrul scenei, într-o poziție de Hrist răstignit pe cruce, cu capul dat mult pe spate, astfel încât nu i se vede deloc chipul, în schimb vocea pătrunde și în cel mai ascuns ungher al sălii (sală care devine astfel o burtă a unui pește și mai mare care l-a înghițit pe cel în care Iona este deja captiv). Cu mâinile ridicate spre cer el nu se ceartă cu Dumnezeu, ci se roagă, după care Îl roagă pe Cel Atotputernic. Gabriel Răuță dezbracă de orice umanitate Personajul și-l îmbracă cu atributele Profetului, cel care e atât de aproape de Dumnezeu, cel care-l poate înțelege și-i poate duce mai departe mesajul. Gábor Tompa nu-l pune în opoziție pe Iona cu Atotputernicul, diminuează până la minim revolta, pentru că doar în felul acesta se poate stabili o relație corectă între Personaj și Dumnezeu. Este aici ceva mai mult decât o plasare corectă în relație a pământeanului cu supraomenescul; este o nevoie de recâștigare a dreptului la îndumnezeire, într-o vreme în care pare că-l negăm cu totul pe Dumnezeu, neridicând deloc ochii spre cer, ci țintuindu-i în pământ în speranța că astfel ne vom cuceri singuri dreptul la eternitate.” – http://bookhub.ro/iona-si-demonii-angelici-ai-lui-gabor-tompa-ii/
LAS MENINAS
de Ernesto Anaya, traducerea Mariana Radu, regia Andrei Măjeri, decorul Irina Chirilă, costumele Lucian Broscățean, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
„Ce este cu adevărat interesant la acest spectacol este textul. Rareori avem de-a face cu o piesă de teatru scrisă fără nicio miză; aparent fără niciuna, căci ce poți să găsești atractiv din punctul de vedere al construcției unui întreg univers teatral la un text care-și propune doar speculații pe marginea vieții de curte dintr-o Spanie catolică și aflată în căutarea unui statut internațional pe măsura ambițiilor casei regale? Dar Ernesto Anaya este un dramaturg care iubește teatrul și pe oamenii care-l slujesc, căci în felul acesta a lăsat regizorului o libertate de mișcare cu care are de-a face de prea puține ori de-a lungul carierei. Și Andrei Măjeri s-a folosit de această libertate jucându-se, ba chiar și dejucând așteptările unora dintre spectactori. El a apelat la mișcarea scenică (care e unul dintre mijloacele teatrale cel mai prost folosite în spectacolele de teatru din România – îmi asum afirmația) și a creat opoziții între personaje, unele neașteptate, dar ne-a desfătat privirea și cu o abundență de culoare (nefăcând exces, ceea ce e de apreciat, dar cred că aici e meritul lui Lucian Broscățean care a creat niște costume care chiar îmbracă personajele; pe cât de colorate sunt costumele, pe atât de monocrom – și foarte mobil – e decorul creat de Irina Chirilă). Să nu uităm și muzica, Măjeri creând momente speciale (care mi-au adus aminte de musicalurile de pe Broadway), numai că aici muzica nu se integrează în scene, ci ea devine scenă în sine. De remarcat și felul cum s-a jucat cu măștile timpului – una dintre întrebările cu care ieși din sala de spectacol este: dacă atunci erau altele „standardele”, oare cele de astăzi sunt cu adevărat mai bune?” – http://bookhub.ro/constiinta-nu-doare-sau-despre-las-meninas-de-la-teatrul-maghiar-de-stat-cluj/
Las Meninas – Teatrul Maghiar de Stat Cluj
LEGĂTURI PRIMEJDIOASE
de Christopher Hampton, traducerea Irina Velcescu, regia Cristi Juncu, decorul și costumele Cristina Milea, Teatrul Mic București
„Revenind la felul cum a gândit Cristi Juncu spectacolul ca întreg, se remarcă încă de la primele scene dorința lui de accentua actualitatea subiectului, pentru că astăzi, mai mult decât oricând, vorbim despre manipulare, perversitate și jocul cu sentimentele celorlalți ca principale forme pe care le capătă procesul de dezumanizare. Până la urmă, personajele ne apar la final îmbătrânite, copleșite de propriile păcate, marcate de păcate, frivolitate și absența oricărui reper valoric. Toate legăturile care se stabilesc între personaje devin primejdioase, în primul rând pentru cei care le inițiază, de aceea la final se și moare (pe scenă sau în spatele ei). Toate relațiile devin reflexe ale disperării de la un punct încolo – unii se tem că pierd compețiția (fals creată, dar tot competiție rămâne), alții că-și pierd mințile sau că nu vor reuși niciodată să înțeleagă ce trebuie să facă pentru a fi considerați demni de luat în seamă. Toate legăturile se înlănțuie într-o alternanță continuă de structuri umane pe care mi-aș fi dorit să o văd mai bine conturară din punct de vedere regizoral, în multe momente având impresia că văd secvențe/cadre regizorale aduse prin intermediul unui montaj prost realizat în acelați spectacol.” – http://bookhub.ro/legaturile-amoroase-si-catwalk-ul-teatrului-mic/
Legături primejdioase – Teatrul Mic
LIMITE
de Mihaela Michailov și Radu Apostol, regia Radu Apostol, scenografia arh. Gabi Albu, costumul Irina Gâdiuță, Centrul Replika Bucureşti
„Mihaela Michailov și Radu Apostol sunt deja veterani, câștigând lupte grele în tranșeele teatrului social, ei cunosc foarte vine avatarurile aducerii în fața spectactorilor a unor spectacole atractive, dar foarte bine documentate, cu deschidere spre dezbateri și luări de poziție, care să impună schimbări imediate în plan social. O dovedesc și în noul spectacol al Centrului de Teatru Educațional Replika (pe care l-au înființat acum ceva ani), Limite. Un one-woman-show cum îți tot dorești să vezi: cu structură logică și scenică foarte bine puse la punct, cu un punct de focus care nu este niciodată abandonat, cu un personaj-cheie (care de această dată se ascunde în spatele altor personaje, dar finalul îi aparține tot lui), cu o acțiune bine dozată și contrapunctată cu o muzică care se potrivește conținutului.” – http://bookhub.ro/limitarile-per-capita-duc-la-disparitia-omului-nu-a-sistemului-educational/
Limite – Centrul de Teatru Educațional replika
MOȘ NICHIFOR
după „Moș Nichifor Coțcariul” de Ion Creangă, regia Alexandru Dabija, costumele Manuela Pungan, Teatrul ACT București
„Marcel Iureș și Ruxandra Maniu construiesc un parteneriat (nu e neapărat cel mai potrivit cuvânt pentru ceea ce se întâmplă între ei, dar se potrivește foarte bine cu statutul lor civil – el e un om care-și face meseria, iar ea e cineva care are nevoie de serviciile lui) sub ochii spectactorilor, ajung să fie împreună fără a sacrifica prea mult din bunele obiceiuri ale epocii. Ea e evreică, el e moldovean. Ea e tânără, necoaptă chiar, el e un om ajuns în pragul senectuții. Ea este dornică să afle ce este viața, dar nu prea-și găsește curajul; el e trecut prin multe, dar încă mai are poftă de viață. Iureș este de un firesc cuceritor, pur și simplu te atrage în poveste și te ține acolo, în ciuda faptului că din punct de vedere regizoral montarea nu este foarte ofertantă. Mijloace scenice minimale, în afară de un fond sonor foarte puțin prezent și lumini nu prea mai există nimic care să ajute spectacolul să crească. Și aici e unul din principalele riscuri (asumat și trecut cu brio) căruia cei doi trebuie să facă față: mai bine de jumătate din spectacol e narare! Un minut dacă Marcel Iureș ieșea din rol se ducea totul pe apa sâmbetei. La fel și în cazul ei: dacă Malca s-ar fi dezis peste noapte de sfioșenie, pudicitate și tot restul, atunci nimic n-ar mai fi fost cum trebuie. Din acest punct de vedere, Moș Nichifor este un regal actoricesc!” – http://bookhub.ro/un-moldovean-jucat-de-un-oltean-sau-cum-sa-faci-din-jam-session-arta-teatrala/
NEGUȚĂTORUL DIN VENEȚIA
de William Shakespeare, traducerea în limba maghiară Ádám Nádasdy, dramaturgia András Visky, regia Gábor Tompa, scenografia Dragoș Buhagiar, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
„Textul lui Shakespeare este generos cu actorii, dar și cu regizorii, dându-le acestora din urmă prilejul să-și exprime vocația după cum consideră ei de cuviință. E interesant să-l auzi pe marele Will rostit în maghiară, dar s-a văzut/simțit atenția deosebită pentru text, actorii frazând cu mare atenție replicile și dând din diferențele de ton gravitatea adecvată uneia sau alteia dintre scene. Pe de altă parte, felul cum a reușit să îmbrace textul în muzică este unul foarte interesant. Pentru că Tompa Gábor a adus în fața noastră și deja vechea discuție legată de „astăzi nu se mai face muzică, ci vorbim doar despre zgomot”. Faptul că aduce în scenă melodii „clasice” cărora le dă o nouă cheie ne arată că regizorul și-a gândit montarea până în cele mai mici detalii. De la jocul de cuvinte dat de titlul piesei lui Beatles (June devenind Jew) și până la finalul spectacolului care are loc pe melodia „Lean on me” (Lean on me, when you’re not strong/And I’ll be your friend/I’ll help you carry on/For it won’t be long/’Til I’m gonna need/Somebody to lean on), muzica joacă unul dintre cele mai importante roluri în Neguțătorul din Veneția în viziunea lui Tompa Gábor.” – http://bookhub.ro/negutatorul-din-venetia-tompa-gabor/
Neguțătorul din Veneția – Teatrul Maghiar de Stat Cluj
PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR
după Liviu Rebreanu, regia, scenariul și universul sonor Radu Afrim, scenografia Cosmin Florea, coregrafia Andrea Gavriliu, Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București
„Fiindcă am adus aminte de trimiterile la regimul comunist și cel postdecembrist pe care le tot face Afrim de-a lungul spectacolului, nu pot să nu aduc aminte de casa-crâșmă-biserică-templu al realismului socialist, singurul element de decor imobil din tot spectacolul. Un loc al crucificării pe altarul istoriei, un loc care devine ad-hoc o casă de tip Big Brother, în care dacă intri nu mai poți să faci nimic nesupravhegeat, neconstrâns – imaginea cu Bologa așteptându-și sentința/moartea impasibil, incapabil să-și arate emoțiile și partea de umanitate este una cu valoare de simbol pentru întreg procesul de degradare al spațiului social contemporan. De altfel, pe Apostol Bologa, întruchipat de Alexandru Potocean, n-ai cum să-l uiți. Chiar n-ai cum! Face un rol de zile mari, cu o constanță a performanței cum n-am văzut de mult timp, având în vedere că el este mai tot timpul pe scenă! Și-n tandemul pe care-l face cu Conștiința (bravo, Marius Manole, pentru credibilitate și pentru măsura dată rolului) Bologa va fi mereu în primplan, dar nu unul al evidențelor stridente, ci unul al credibilității asumate cap-coadă. Ilona are în Raluca Aprodu una dintre cele mai feminine întruchipări, rolul ei fiind unul construit din foarte, foarte multe finețuri (intonații ale vocii, gesturi care traduc stări abia ghicite, poziționări scenice deloc întâmplătoare etc.).” – http://bookhub.ro/drumul-spre-casa-trece-prin-padurea-spanzuratilor/
Credit foto: Florin Ghioca
SALBA DRACULUI
de Vasile Alecsandri, regia și scenografia Alexandru Dabija, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați
„Nici Salba dracului, care a avut premiera la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați în această primăvară nu face excepție. Deși încă în creștere, vodedivul alecsandrin are toate șansele să ajungă un spectacol de referință din repertoriul gălățean, în ciuda micilor carențe regizorale și/sau a nivelului de pregătire al unora dintre actori. Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, textul original, capătă prospețime datorită unei adaptări potrivite realizată de Alexandru Dabija, cel care a reușit să tușeze exact unde era cazul și cu ajutorul unor mijloace scenice foarte variate: de la accentul pe una sau alta dintre replici și până la realizarea unor momente distincte cu ajutorul unor elemente scenografice simple, dar de efect (de exemplu, triungul realizat din scândurile ținute de actorii așezați în primplanul scenei te trimite automat cu gândul la simbolistica extrem de încărcată a figurii geometrice – de la Ochiul lui Dumnezeu, trecând prin simbolistica masonică și ajungând la mai simpla, dar deloc banala, reprezentare a unei case). Singurul mijloc scenic care lipsește aproape în totalitate este … muzica (care este prezentă doar sub forma unor distorsiuni de sunet teribile, menite să creeze un zgomot de fond în anumite momente-cheie), deși, culmea, sunt câteva momente în care se și dansează, sau se cântă în cor, numai că totul e a cappella. Este aici o stratificare codificată de simboluri de care s-a folosit cu parcimonie Dabija, care n-a vrut sub nicio formă să distragă atenția spectactorului de la ce era cu adevărat important, dar nici să-l obosească peste măsură.” – http://bookhub.ro/distractie-in-moldova-dar-cine-a-mai-pomenit-de-asa-ceva/
Salba dracului – Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați
