Un negustor de suflete moarte – Neguțătorul din Veneția (regia Tompa Gábor)

„Povestea merge mai departe” este una dintre expresiile destul de des folosite astăzi. M-am gândit aseară la ea, după ce-am văzut Neguțătorul din Veneția (regia Gábor Tompa), spectacolul Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Cu premiera recent avută (28 septembrie) și jucat acum în cadrul Festivalului Internațional Interferențe 2018, Neguțătorul din Veneția a atras multă lume în sală, așteptarea aceea febrilă de dinainte de începere fiind una plăcut de observat. Când spui Gábor Tompa gândul îți fuge imediat la un spectacol de cea mai bună calitate. Cumva, așteptările îți sunt justificate de întreaga lui carieră. Dar mai este ceva: la Tompa Gábor unul dintre ingredientele de bază este umorul de cea mai bună calitate. Și m-am bucurat să văd că montarea gândită de el (special) pentru scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj s-a construit plecând de la o viziune ironică-sarcastică-cinică asupra întâmplărilor. L-a adus pe Shakespeare în fața spectatorilor în speranța că aceștia își vor lua răgazul necesar pentru a-și reproiecta viitorul. A regândit mesajul autorului textului în cheie modernă, dezbrăcând de toate adaosurile/straturile istoriei valorile și principiile după care ar trebui să ne ghidăm în viață. Căci despre asta este vorba în Neguțătorul din Veneția: la ce renunțăm, până unde mergem cu compromisurile, care ne sunt valorile după care ne ghidăm în viață, mai avem nevoie de prieteni, cine mai știe ce înseamnă onoarea etc. Shylock este personajul-cheie în toată povestea și în jurul acestuia se construiesc spații narative aduse în fața spectatorilor cu ajutorul unei scenografii de mare clasă. Încă de la intrarea în sală te izbește opoziția dintre inoxul rece și negrul impozant, lateralele scenei aducând a mall, bancă sau ceva asemănător, inclusiv bursă, locul unde se joacă la risc. Iar cine știe să-și asume riscul, va câștiga sau nu, după cât de calculat și rațional va fi în evaluarea schimburilor comerciale cel care joacă la bursă. Și Shylock pare că va câștiga. Numai că merge mult prea departe cu jocul – situație prea des întâlnită în lumea de astăzi (pariorii sunt și ei încadrați la categoria dependenților și a celor care au nevoie de o cură de dezintoxicare), iar în final, deși își invocă moartea, singura lui salvare este nebunia. Oglinda pe care ne-o așează în față Tompa Gábor este una greu de ținut în mână de actorii din distribuție, numai că aceștia fac față cu brio. Se plimbă oglinda de la unul la altul, prim-planul acțiunii este asumat pe rând de către aceștia, în funcție și de cum o impune textul în sine. E interesant că oglindirea devine lait-motiv de-a lungul întregii montări: de la proiecțiile pretendenților la mâna Portiei pe ecranele care traversează scena în adâncime (cheia ironică devenind vizibilă mai ales în momentul în care unul dintre pretendenți capătă chipul scenografului Dragoș Buhagiar), trecând prin momentul cu tabloul tatălui Portiei căzând (o trimitere indirectă la cultul personalității adânc inculcat în mentalul colectiv românesc!) și până la cele trei laptopuri care tot apar și dispar din scenă, în funcție de cum vin și pleacă pretendenții.

Textul lui Shakespeare este generos cu actorii, dar și cu regizorii, dându-le acestora din urmă prilejul să-și exprime vocația după cum consideră ei de cuviință. E interesant să-l auzi pe marele Will rostit în maghiară, dar s-a văzut/simțit atenția deosebită pentru text, actorii frazând cu mare atenție replicile și dând din diferențele de ton gravitatea adecvată uneia sau alteia dintre scene. Pe de altă parte, felul cum a reușit să îmbrace textul în muzică este unul foarte interesant. Pentru că Tompa Gábor a adus în fața noastră și deja vechea discuție legată de „astăzi nu se mai face muzică, ci vorbim doar despre zgomot”. Faptul că aduce în scenă melodii „clasice” cărora le dă o nouă cheie ne arată că regizorul și-a gândit montarea până în cele mai mici detalii. De la jocul de cuvinte dat de titlul piesei lui Beatles (June devenind Jew) și până la finalul spectacolului care are loc pe melodia „Lean on me” (Lean on me, when you’re not strong/And I’ll be your friend/I’ll help you carry on/For it won’t be long/’Til I’m gonna need/Somebody to lean on), muzica joacă unul dintre cele mai importante roluri în Neguțătorul din Veneția în viziunea lui Tompa Gábor.

Sunt multe de spus despre ce-a gândit/realizat Tompa Gábor în acest spectacol, cred că s-ar putea scrie zeci de pagini, fără să te repeți. E unul din spectacolele care devin încă de la primele reprezentații „de referință”, pentru că e gândit de la început și până la final, e coerent, cu multe straturi, generos cu actorii și provocator pentru cei din sală.

Fiindcă am adus aminte de actori, este momentul să-l pomenesc pe Zsolt Bogdán, cel care face un Shylock de mare clasă, întrebuințându-și talentul și știința jocului la maxim și punându-le în slujba spectacolului. Este o reală plăcere să-l vezi cum trece personajul prin toate stările, cum i se oglindesc pe chip toată trăirile atât de omenești, cum i se întipăresc spaima și groaza în suflet și cum se raportează la personajele din scenă. Pentru el scena este când prea mare, când prea mică, căci așa-i sunt și trăirile. Iar finalul cu chipul lui împietrit proiectat pe ecranele din laterale ne arată că dacă n-ar fi existat un Shylock n-ar fi existat nici povestea.

Nici ceilalți actori nu sunt mai prejos, cu toții ridicându-se la înălțimea așteptărilor, costumele punându-le în valoare momentele, dar și charisma. Și aici vorbim tot despre detalii, căci altfel nici că se poate. Dar despre asta povestim altă dată, căci da, Neguțătorul din Veneția în regia lui Tompa Gábor este un spectacol la care o să mai revin în scris. Și cu siguranță îl voi mai revedea.

În loc de orice încheiere, zic că ar fi bine să luați calea Clujului fie doar și pentru a vedea Neguțătorul din Veneția pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Chiar o să aveți parte de trei ore de spectacol din toate punctele de vedere.