War (Războiul) este tema de anul acesta a Festivalului Internațional Interferențe Cluj. Așa că nu exista nici măcar un semn de îndoaială cu privire la aducerea spectacolului Vaterland în festival. Cei zece actori recompun în scenă o întreagă lume copleșită de vini și păcate care fac imposibilă iertarea. Chiar dacă înțelegerea celor întâmplate pare să dicteze tempoul narațiunii, ea fiind primul pas spre iertare, iată că ritualul de înmormântare se transformă dintr-unul al trecerii mortului în lumea de dincolo într-unul al înțelegerii și – poate că da sau poate că nu – al acceptării.
Îmi plac multă montările în care se îmbină mai multe mijloace de exprimare artistică, iar cele în care dansul are preponderență îmi sunt și mai apropriate de suflet. Numai că, în subiectivismul meu asumat tind să devin extrem de critică atunci când văd un spectacol de teatru-dans. De aceea o să încep cu două mari rezerve vizavi de aceste spectacol: lungimea și îmbinarea dintre dans și text. Da, cred că spectacolul s-ar fi putut încadra mult mai bine la o oră, o oră și ceva, mai ales că pentru neinițiați narațiunea începe să devină evidentă abia după prima jumătate de oră. Până atunci, ai în față doar personaje care populează o lume a satului și care se întâlnesc la înmormântarea unuia dintre ei. Ele aleg să vorbească despre mort, deci și despre ei și trecutul lor, într-un mod atipic, îmbinând mișcările fracturate cu cântecele tradiționale din munți și cu scurte monologuri. În tot acest timp, permutarea personajelor în scenă se face în funcție de cum curge narațiunea. Mișcările sacadate, brutale, repezite și/sau stângace, intenționat incoerente pe alocuri vin să atragă atenția asupra grozăviei faptelor. Numai că spectactorul înțelege pe deplin despre ce este vorba abia în a doua jumătate a spectacolului, când încadratea temporală și spațială devine evidentă. Până atunci, povestea ar fi putut fi și a unui țăran din munții României, cu singurul amendament că la noi nu se cântă yoderel. Pe fond, însă, tragedia este aceeași, comună oricăror populații care au trebuit să facă față grozăviilor și ororilor unor războaie.
Îmbinarea dintre text și mișcările de dans nu a fost neapărat pe placul meu, dar recunosc că regizorul a avut coerență în redarea ideii sale. Mijlocul scenei este o seră, care devine treptat spațiu concentraționar și în care ascunde, deci, ororile în pământul său atât de fertil. Istoria devine astfel purtătoare de orori și vini neasumate, dar pentru care cineva trebuie să dea socoteală. Și dacă sinucigașul este cel care trebuie să dea socoteală, cum s-o facă, el nemaiputând vorbi? Așa că cei care l-au cunoscut preiau povestea și aleg să o spună, rând pe rând, așa cum se pricep ei mai bine. De aceea am trăit cu senzația că cel puțin trei dintre momentele de text ar fi putut lipsi, neimpietând prea mult asupra discursivității. Într-un fel, este de înțeles de ce regizorul a ales această îmbinare între mișcările de dans și text, unul din motivele intuite fiind cel de punere în evidență a tramei în sine, a faptului că aceste orori se pot înâmpla oricui și că nu țin neapărat de o condiționalitate spațială specifică.
Oasele populează centrul scenei, treptat ajungând să cucerească întreg spațiul avut la dispoziție, semn că vina învadează mentalul colectiv, dar și prezentul. Scoaterea la suprafață a ororilor războiului este un rău necesar, numai că cei din prezent, generațiile următoare celei care a făcut războiul, aleg să le dea valoare în funcție de cum cred ei de cuviință. Unul din momentele de ținut minte este cel în care unul dintre actori poartă oasele pe mâine precum niște aripi de Icar, semn că ar vrea să se ridice deasupra faptelor ca să înțeleagă și mai bine, dar și pentru că nu poate să priceapă cu mintea lui de acum cele întâmplate. Una dintre întrebările recurente, dar nerostită, este faimosul „De ce?” și dacă își găsește răspunsul/răspunsurile rămâne de văzut. Corolarul acesteia este „Pentru ce?” sau „Cu ce consecințe?”, dar pentru căutarea și găsirea răspunsului la această altă/nouă întrebare nu știu câți mai suntem pregătiți.
Deconstrucția trecutului, evidentă și necesară, se încheie în plan scenic cu însăși dezfacerea decorului, adică a serei. Toții bărbații iau bormașinile și cheile și purced la fapte, femeile retrăgându-se în culise. E un soi de separare de roluri aici, căci, până la urmă, îngroparea trecutului se face doar de către bărbați (de asta nici nu avem decât gropari, adică bărbați, la înmormântări, femeile fiind ocupate cu bocitul, adică cu petrecerea mortului în lumea de dincolo). Iar revenirea în scenă a tuturor se face într-un fel grăbit, ca și cum ce-a fost chiar trebuie asumat și mers mai departe.
Dincolo de rezervele mele, Vaterland în regia lui Csaba Horváth este un spectacol care ne aduce în atenție una dintre marile probleme rămasă încă nerezolvată: ce ne facem cu vinile colective și cine răspunde pentru ele? Un spectacol care te îndeamnă la reflecție și care poate deveni un punct de plecare în dezvoltarea unor proiecte culturale.
Vaterland – Thomas Bernhard (Forte Company – Trafó, Ungaria)
Máté Andrássy
Lilla Barna
László Fehér
Nóra Földeáki
Barnabás Horkay
József Kádas
Nóra Molnár G.
Norbert Nagy
Márton Pallag
Kristóf Widder
Regia și coregrafia: CSABA HORVÁTH
Dramaturgia: Attila Rácz
Scenografia: Csaba Antal
Costumele: Mari Benedek
Light design: Ferenc Payer
Director de producție: Anna Kudron
Asistent de regie: Franciska Stangl
