Text publicat cu ocazia Zilei Mondiale a Umanismului – 21 iunie
“There is no escape from the ethical project.” – Philip Kitcher, Life after faith
Dacă a crede în oameni şi a crede că salvarea sau damnarea speciei va veni de la ei, şi nu de la un Dumnezeu al iubirii sau al (ne)îndurării, înseamnă să fii umanist, atunci mă declar un umanist. Iar dacă a crede că ceea ce este mai bun în fiinţa umană, raţiunea, dragostea, altruismul, curiozitatea, neliniştea, interogarea, spiritul explorator vin de la ceea ce secolele şi întâmplarea au sculptat în fiinţa umană şi nu din decizia vreunei divinităţi omnipotente mă face secular, atunci voi concede: mă declar fără rezerve un umanist secular.
Cred că viitorul speciei este unul complicat, că înaintea noastră se întinde un ocean de patimi şi de ignoranţă (care nu este întotdeauna acelaşi lucru cu ne-informarea sau incultura) şi că suntem înarmaţi înaintea acestor rele doar cu câteva fragile şi preţioase daruri (prea) omeneşti.
Cred că ştiinţa modernă este cea mai de seamă înfăptuire a spiritului omenesc. Comunitatea ştiinţifică este singurul mediu în care nicio opinie nu este condamnată a priori, în care curiozitatea noastră exploratoare se însoţeşte cu prudenţa, rigoarea şi entuziasmul. Ştiinţa a pulverizat multe dintre iluziile noastre naïve, dar ne-a îmbunătăţit viaţa, aducând-o la standarde inimaginabile vreodată in istorie şi ne-a arătat pentru prima oară măreţia reală a Universului, aşa cum ne-a arătat fragilitatea şi caracterul unic al fiinţei umane. Cred, de asemenea, că ştiinţa actuală trebuie să aibă forţa de a fi miezul pornind de la care să putem reconstrui o comunitate a oamenilor. Ea trebuie să aibă forţa de a oferi alternative la ceea ce a distrus, trebuie să aibă forţa de a fi umană, în sensul cel mai profund, mai complex şi mai nuanţat al termenului. Nu ştiu dacă o poate face. Aştept şi sper cu credinţă, dar fără evlavie.
Cred în educaţie şi liberă exprimare. Cred că, oriunde acestea au fost asigurate, oamenii au construit efectiv societăţi mai bune. Cred că orice conflict uman poate fi rezolvat sau măcar suspendat prin dialogul dublat de empatie. Dialogul singur, la fel ca argumentarea logică, nu sunt suficiente. Nici nu au fost vreodată.
Cred într-o umanitate care va continua să cerceteze, care îşi va urma vocaţia luminoasă şi nu se va scufunda în tenebrele care o pot la fel de bine descrie.
Cred că într-o bună zi toţi oamenii vor fi capabili să accepte că putem crede diferit şi trăi împreună. Cred în posibilitatea unei lumi în care, indiferent cât de diverşi suntem, anumite lucruri să fie nu doar condamnabile, ci de neconceput. Printre ele, crima, suferinţa fără sens, fanatismul.
Cred că sporirea cunoaşterii pe care o avem despre lume va face tot mai greu de păstrat, pentru fiinţele raţionale, multe dintre poveştile consolatoare ale religiilor şi ideologiilor. Cred că avem resursele pentru a edifica o umanitate decentă şi după pierderea iluziilor. Cred că ipoteza unei naturi umane eterne şi imuabile va fi tot mai greu de susţinut. Cred că va deveni tot mai clar că umanitatea va trebui să construiască cu privire la sine un concept mai complex, mai nuanţat, mai dinamic, care s-o facă să supravieţuiască şi să-şi păstreze părţile admirabile în epoca tehnicilor genetice, bioeticii, inteligenţei artificiale. Cred că omul va fi exact ceea ce va reuşi să facă din sine.
Dacă este să fiu onest şi riguros din punct de vedere intelectual, nu pot exclude cu absolută siguranţă posibilitatea existenţei unei divinităţi sau a mai multora. A spune că Dumnezeu nu există cu certitudine implică un act de credinţă (în inexistenţa lui Dumnezeu) similar unui act de credinţă teistă. Raţiunea singură nu poate decât să medieze, pentru fiecare individ, estimarea interioară (şi, la modul ideal, onestă) a unui grad de probabilitate cu privire la existenţa divinităţii. Folosind expresia lui Philip Kitcher, “umanistul secular este agnostic”.
Nu cred că doctrinele religioase sunt stupide în ele însele chiar dacă uneori susţin lucruri greu de crezut, incoerente sau chiar puerile. Cred că religiile sunt structuri psiho-sociale complexe care şi-au dovedit prin perenitate capacitatea de a spori fitness-ul evolutiv al comunităţilor. Asta explică ubicuitatea şi eficienţa lor. Ele au permis comunităţilor împărtăşirea unor valori, au facilitat comunicarea, au standardizat codurile morale, au satisfăcut nevoia profundă a indivizilor de a se pierde în ceva mai mare şi mai semnificativ decât ei. Au avut şi continuă să aibă un rol terapeutic profund şi să livreze indivizilor scheme consolatoare funcţionale. 
Fără să fac abstracţie de răul produs de fanatisme sau pur şi simplu de mărginirile pe care le impune în mod intrinsec indivizilor acceptarea unor dogme, nu pot să nu văd şi să nu înţeleg care sunt beneficiile uriaşe aduse indivizilor şi comunităţilor de religiile instituţionale. Religiile au produs acel gen de modelare socială şi comportamentală care le-a permis oamenilor să coopereze, să-şi stăpânească fricile profunde, să dea un sens vieţii lor şi, în anumite limite, să înţeleagă lumea. Religia a rezolvat de asemenea, după cum spune Jonathan Haidt, problema cea mai mare a comunităţilor eusociale inteligente: cooperarea fără înrudire.
Cred cu toată fiinţa mea că umanismul secular este o alternativă spirituală validă la religiile instituţionale. Dar este foarte posibil să mă înşel. Nimeni nu este capabil să ducă o viaţă integral raţională, nimeni nu poate fi iluminat până la capăt exclusiv prin mijloacele raţiunii, nimeni nu ia decizii doar în baza calculelor utilitariste, aşa cum nimeni nu-i va iubi doar pe cei care-i maximizează beneficiul genetic. Credinţa într-o omenire integral raţională este o credinţă cvasi-religioasă şi în ea însăşi iraţională. Dar cred că oamenii pot deveni efectiv mai raţionali, mai educaţi, mai echilibraţi si mai empatici şi că omenirea compusă din astfel de indivizi va fi una cu adevărat mai bună. Pentru a reprezenta cu adevărat o alternativă spirituală validă la religie, umanismul secular trebuie să rămână el însuşi raţional, echilibrat, empatic, uman. Să se aplece cu înţelegere şi dragoste către cei care, speriaţi sau ignoranţi, caută consolarea în mituri. Dispreţul arogant este el însuşi o prostie mai mare decât cea pe care o vizează. Pentru a deveni cu adevărat o “altă cale”, umanismul secular trebuie să rezolve aceleaşi probleme pe care le-a rezolvat religia: să dea un orizont celor mulţi pentru a-şi înţelege şi a-şi ordona viaţa, să le dea posibilitatea de a-i iubi sau de a-i stima pe ceilalţi, de a învinge teribila spaimă de moarte, de a găsi inspiraţie în proiecte umane mai largi şi mai semnificative decât indivizii solitari. Poate de aceea, cărţile de ştiinţă care supravieţuiesc timpului sunt cele ale marilor pedagogi, nu neapărat cele ale celor mai subtili savanţi. Carl Sagan este mai iubit şi mai citit astăzi decât majoritatea confraţilor lui cosmolgi pentru că nu ne-a oferit doar informaţie: a oferit o viziune, un proiect, un fior.
Dacă va deveni dogmatic şi sterp, dacă va înlocui adularea divinităţilor cu adularea raţiunii sau, mai rău, a unor derizorii zeităţi laice, umanismul secular va fi doar o altă religie. Una minoră, sortită dispariţiei. Mă declar umanist secular doar în măsura în care înţeleg să prefer scepticismul convingerilor neabătute, în măsura în care mă străduiesc să rezist în fiecare moment înregimentării ideologice, în măsura în care prefer adevărurile dure ficţiunilor comode, în măsura în care mă definesc drept fiinţă fragilă şi ignorantă mai degrabă decât deţinătoare de adevăruri absolute, în măsura în care cred că binele oamenilor vine de la oameni, în măsura în care mă declar împătimit de oameni, de care încerc să mă apropii cu înţelegere şi afecţiune (chiar şi de cei care caută consolarea în sânul religiilor tradiţionale).
Mă declar umanist secular în măsura în care umanismul e un patos şi abia apoi în măsura în care el este raţiune.
Sursa foto reprezentativă: pixabay.com
