După plâns a lui Cristian Fulaş este cu siguranţă una dintre cărţile remarcabile ale anului, o carte despre care nu e greu de prevăzut că va rămâne o vreme în atenţia criticii şi că va rezista sitei care cerne nu mai mult de câteva zeci de romane importante pentru fiecare generaţie. Pentru că Fulaş este un scriitor autentic, nu doar stăpân pe mijloacele sale, dar care ia în serios actul scrisului, care nu cade în facil niciun moment şi nu îşi propune mize mici pentru cartea sa. Actul scriiturii nu se închide în gratuitate niciun moment, ci vizează ontologic (ne)rotunjimea unei lumi care nu este ea însăşi literară, deşi creată prin mijloace pur livreşti. Tocmai de aceea, romanul lui Cristian Fulaş este greu de încadrat în termeni neechivoci: textualist de plăcere, folosind tehnici de fărâmiţare şi punere în perspectivă, deopotrivă realist şi simfonic, sapienţial şi ludic, După plâns îşi duce cu sine cititorul într-o lume speculară şi stranie, lumea infrareală a dependenţilor, pe care prozatorul o lasă-să-fie, într-un act de demiurgie în sens heideggerian. Mijloacele sunt folosite discret şi cu gust, construcţia este dirijată atent, iar emoţia este construită cu minuţie şi artă.

Ca pentru orice postmodernist, romanul nu mai există decât ca un construct care-şi închide în sine instrucţiunile. Este un şantier cu planurile la vedere, a-topos care a abandonat iluzia oricărei sfericităţi pentru a se descrie pe sine ca obiect poliedric, cu suprafeţe care limitează, reflectă, deformează şi inventează. Iar îmbinările sale, muchiile care se retrag în infradimensionalitate în raport cu suprafeţele, sunt, ca pentru Wittgenstein, ceea ce nu poate fi spus ci doar arătat, balamalele care ţin o lume „out of joint” în toate sensurile posibile (dez-articulată şi ieşită din rezervorul himeric al dependenţei):

„o carte la limită, un roman. O adunătură de cuvinte, aşezate în propoziţii şi fraze oarecum corecte gramatical, după o structură aleatorie. Un poliedru cu maximum de suprafeţe posibile, dar nu o sferă. Fiiecare cuvânt e un nod, fiecare faţetă e o frază. Acest poliedru ar avea deci toate suprafeţele formate din enunţuri, un miracol. Suprafaţa lucrurilor, în cuvinte care să descrie şi altceva decât lucruri. Pe această suprafaţă, suprascris, ADN-ul meu: drumul meu către memorie, printr-un poliedru enorm, lucios, minunat.”

Miza cărţii nu este glisarea gratuită pe suprafeţe, ci mai degrabă o carteziană reconstrucţie a lumii din ruinele unei identităţi pulverizate de adicţie, o identitate care poate fi vizată doar în spectralitatea trecutului, pentru că „viitorul nu este nimic altceva decât o succesiune de uşi… o succesiune ilogică şi complet aritmică de uşi”.

O carte. Două milenii jumătate de literatură i-a adus pe cei mai buni la conştientizarea lipsită de iluzii a limitelor şi a caracterului inevitabil al cărţii. Iar din mijlocul dezastrului, deopotrivă al lumii şi al scriiturii, se naşte meditaţia unei fiinţe (scrisă în limbajul de viaţă şi foc al ADN-ului), exilată în subsolul realităţii, condamnată să încerce să (se) scrie şi să re-construiască lumea pornind de la (nici măcar) zero. Chiar dacă reconstrucţia presupune o inevitabilă falsificare. În ciuda aparenţelor, romanul lui Cristian Fulaş nu are o miză psihologică şi nici măcar sociologică. Scopul lui nu este explorarea adicţiei, nici zugrăvirea lumii dependenţilor. În ciuda faptului că dependentul este în centrul reţelei, secretându-şi lumea precum cărtarescianul păianjen, romanul nu urmăreşte minuţios sau riguros sinuzităţile şi mutilările psihologice ale adicţiei. Chiar lumea din jurul protagonistului nu scapă unei subtile şi, bănuiesc, voite, schematizări. Cel puţin în felul în care am citit eu romanul, miza este mai degrabă onto-logică, întrebările lui Fulaş sunt mai degrabă filosofice decât clinice, iar miza este dincolo de peisajul, oarecum arbitrar, al adicţiei. Presupun că sugestia închisă în mottoul din Joyce nu este întâmplătoare şi că ea dă cheia de lectură a unei cărţi care priveşte cu îndrăzneală şi luciditate chiar către posibilitatea omului, lumii şi a (in)joncţiunii lor originare. Fulaş îşi plasează personajele în universul idiosincratic şi cutremurător al dependenţei, fără a viza vreun moment şocarea cititorului. Mai degrabă, lumea dependenţilor este punctul zero al oricărei lumi, gradul zero al fiinţării şi scriiturii deopotrivă, lumea care nu există pentru omenirea aşezată, răstignită încă inconştient şi fericit, pe eşafodajele mincinoase ale sensului. Paradoxal, marginalii cu minţile împuţinate de drog, sunt cei care văd adevărul, sunt cei care au acces în sala serverului care generează nesfârşitul matrix, cei care „văd”, automat şi stoic, moment de moment, scheletul de fum şi iluzie al realităţii, cei care duc pe umerii lor insuportabila uşurătate a fiinţei. Nu întâmplător, într-un gest deopotrivă ironic şi de maximă seriozitate (combinaţia care dă cele mai bune pagini ale cărţii), autorul face din Cerşetor figura tutelară a acestei lumi de „iluminaţi”.

Reducţia carteziană a lumii nu duce, pentru Fulaş, la vizibilitatea orbitoare a unui cogito, acea lumină intensă, şi tocmai de aceea, nevăzută a oricărei raţiuni. În mijlocul interiorităţii re-descoperite prin întoarcerea, ca un ciorap, spre interior, a poliedrului, se află nu mirarea şi, corolarul ei, pofta de a trăi şi înţelege, ci „existenţialul” prim, adevărul de nespus, goliciunea atroce a lucrurilor, urâtul, mâzga lipsei de sens care zugrăveşte şi în-temeiază (dez-temeiază?) totul:

„…nu aş putea să dau un nume cuvântului în forma lui primară, nu am atâta imaginaţie, nu ştiu cuvântul şi nici sintagma care să ofere o descriere pentru ceea ce simt când văd, acel curent trifazic care îmi străbate corpul, cutremurarea în faţa urâţeniei pure, imaculate, imagine absolută a ratării fără rest, imagine care nu descrie numai exteriorul, biată coajă melancolică a ceea ce sunt, ci şi interiorul, sumă de răni fără sens, orizontul deşertic, sub-lunar, interiorul meu, o plagă făra suflet, fără suferinţă şi fără bucurie, miliarde şi miliarde de celule fără niciun fel de însemnătate, miliarde de sinapse fără sens, interiorul unui mort la o fracţiune de secundă după moarte…”

Încă o dată, dependentul este omul care, atunci când este înzestrat cu inteligenţă, profunzime şi copilăreasca dorinţă de a înţelege, ajunge la adevărul material şi deconcertant al lucrurilor. Redus la nevoia sa, dependentul poate contempla, din infrarealitatea sa abulică, deplina lipsă de sens a lumii:

„…căci pentru el nimic nu e important, spaţiul nu înseamnă nimic, timpul nici atât, nimic nu înseamnă nimic, cu excepţia dorinţei de a mai bea şi a mai trage, singurul sens al zilelor, singura lumină a nopţilor, singura raţiune perfect iraţională a existenţei.”

Cine a citit vreodată pagini mai lucide? Adevărul nud şi cutremurător al lucrurilor zace nespus în mintea unor drogaţi închişi în tenebrele lumii care iau uneori forma subsolurilor Gării de Nord. Hic sunt junkies. Hic sunt leones.

Un ultim paradox: acest mic roman care, sper că v-am convins, e mai mult un tratat de metafizică decât o proză despre adicţie, este de fapt un evanghelion. Vestea bună se înalţă căznit şi pluteşte ca un abur peste ultimele pagini, spăsite şi ispăşite, ale cărţii: există viaţă după plâns. Lumea care s-a prăbuşit zi de zi, secundă de secundă, peste coloanele vertebrale ale minţii şi trupului dependentului, nu l-a frânt, l-a lăsat chircit în improbabilitatea unui punct care (re)găseşte afectul primar: speranţa. Pândind lumina de la capătul nopţii, lucidul absolut, anti-credinciosul, omul ce nu a mai păstrat pentru sine vreo iluzie, vrea să trăiască:

„Ies în balcon, iarna e atât de cruntă cât poate fi în inima munţilor. Un vânt rece, tăios, zăpadă cât văd cu ochii, o linişte care spune multe despre posibilitatea de a exista în afara lumii. Între toate acestea, eu, la începutul unui drum, eu cu zâmbetul pe buze şi cu întrebările mele.”

Este greu, după câteva secole de literatură a adicţiei, să scrii despre acest subiect. Dar Fulaş o face cu brio, dependenţii lui sunt credibili şi substanţiali. Cartea lui este foarte bine scrisă, o fereastră complicată spre o lume complexă, care vă va ţine captivi în ea preţ de câteva ore. O micuţă Critică a raţiunii impure, care încearcă, analitic şi exasperat, să răspundă întrebării despre posibilitatea cunoaşterii (şi existenţei) într-o lume strâmbă şi lipsită de sens, nu mutilată de drog, ci relevată prin el:

„cum aş putea descrie lumea, dacă nu o cunosc, dacă ea e un uriaş gol pliat în jurul meu?”

Despre aceeaşi carte, citiţi şi cronica Nonei Rapotan pentru bookhub.ro: aici. Sursa foto reprezentativă: pixabay.com.

Editura: Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books

Anul apariției: 2016

Nr. pagini: 270

ISBN: 978-606-8577-26-5; 978-606-94040-6-5

cumpără cartea

Share.

About Author

Avatar photo

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura