Cărți în oglindă – „Homeric” de Doina Ruști vs „Ultima cruciadă” de Simona Antonescu

De mai multe decenii, în roman se caută cu înfrigurare formule estetice moderne, combinații experimentale ofertante, provocatoare. Romanul, în sine, nu mai este demult doar o specie literară epică, ci un gen aparte, dispus, la rându-i, să înglobeze informații, modele și experiențe din varii domenii de cunoaștere. Prozatorii din secolul anterior intuiseră această deschidere și o cultivaseră, conștienți fiind că romanul e o specie proteică, pliabilă pe mai multe paliere, generoasă atât formal, cât și în conținutul propriu-zis.

Una dintre formulele romanești seductive la momentul actual, inclusiv în literatura română, este romanul istoric, dar nu în varianta clasică, de recuperare a trecutului, a evenimențialului cu importanță istorică majoră; scriitorii unui astfel de roman pornesc adesea de la momente istorice nodale, cruciale, recreează până la un punct atmosfera de epocă, dar aceasta rămâne doar fundalul pe care evoluează personaje cu încărcătură simbolică, ființe fictive a căror intervenție deturnează sensul evenimentelor, racordându-le la avatarurile societății contemporane. Aceste personaje sprijină fie o ficțiune cu inserții fantasy, în care se valorifică elemente de mitologie autohtonă, fie una în linia realismului magic de sorginte latino-americană. În astfel de producții epice nu personalitatea istorică interesează, nu convingerile și acțiunile ei sunt în prim-plan, ele doar generează contextul necesar poveștii în care evoluează aceste ființe de hârtie, fascinante prin încărcătura lor simbolică.

Două romane apărute recent se încadrează în acest tipar: Doina Ruști cu Homeric și Simona Antonescu – Ultima cruciadă, ambele la Editura Polirom. Cele două prozatoare s-au impus ca voci distincte în literatura română contemporană, fiind nominalizate și premiate atât în țară, cât și în străinătate.

Niciuna dintre ele nu scrie „roman istoric” în maniera tradițională. Înțeleg că Doina Ruști respinge din start o astfel de încadrare în ceea ce privește cărțile sale. Simona Antonescu știm că s-a implicat, din 2018, la Editura Nemi, într-un proiect cu miză educațională, respectiv seria de cărți „Istoria povestită copiilor”. Un efort și o reușită absolut lăudabile, se cuvine să remarcăm.

Dincolo de încadrare, cele două cărți rezistă prin temă, prin construcția narativă modernă, prin plăcerea de a povesti, insațiabilă aproape la Doina Ruști (un incontestabil atu de prozatoare, să recunoaștem), echilibrată și atent coroborată cu alte elemente la Simona Antonescu.

Romanul Doinei Ruști își devoalează semnificația titlului abia la final, deși structuri-cheie inserate de-a lungul textului conduc abil spre acesta: orice război e generat de dragostea interzisă pentru o femeie sau de tânjirea (auto)devorantă a acesteia pentru un bărbat inaccesibil. Elena din Troia se camuflează în Despina Băleanu, bastarda din familia boierului Băleanu, ființă frumoasă, enigmatică, mare amatoare de afion și de alte licori care amețesc simțurile, iubită de zugravul Pantelimon, dar și de Năltărogu, narator și personaj fantast (unicul descendent supraviețuitor din familia Lunganilor, uriași trăitori în pădurea misterioasă a Cotrocenilor, a căror „ciocnire” pur întâmplătoare sau, uneori, premeditată, cu oamenii obișnuiți duce la dispariția inexplicabilă a celor din urmă și la transformarea lor în cenușă printr-o combustie spontană). Despina e un soi de Elena permanent neliniștită, nefericită, însetată de iubire, tulburând la rându-i mințile mai multor bărbați: a lui Lambru, fratele ei, a lui Iane, a lui Pantelimon etc.

Ca topos istoric, suntem într-un București foarte asemănător cu cel din narațiunile interbelice scrise de Mircea Eliade, doar că atmosfera, limbajul și rânduielile sunt specifice domniilor fanariote. Acțiunea se petrece, în mare măsură, în mahalaua Gorgani, mărginită de fosta pădure Cotroceni, locul magic în care dispar oamenii și în care Doctorul și Mărmănjica, ucenica sa, caută asiduu o plantă miraculoasă numită „sângele-dracului”. E o lume pestriță, balcanică, îmbibată de erotism la tot pasul: erosul-patimă naște și consumă tot felul de „monștri”, poveștile suprapunându-se și dezvăluindu-și cheia abia la final. Un narator la persoana I, inițial martor și apoi personaj, Năltărogu, comentează oameni, fapte, atitudini, alternând permanent, ingenios, persoana I cu relatarea la persoana a III-a.

Pe de altă parte, acțiunea din romanul Simonei Antonescu este plasată temporal în 1456, an care are în centru cruciada condusă de voievodul Iancu de Hunedoara împotriva turcilor, deveniți un imperiu puternic după Căderea Constantinopolului în 1453. Scriitoarea nu are drept miză reconstituirea punctuală a adevărului istoric, ci se centrează pe momentul în care, după ce oprise înaintarea turcilor spre Cetatea Belgradului, voievodul se îmbolnăvește de ciumă și moare. Trupul său îmbălsămat se află, alături de cadavrele celorlalți cruciați, în grija unui convoi de proscriși: un călău care și-a propus să se lase de meserie (Silip Călăul), o femeie aparent ciudată, rebelă, în realitate o ființă liberă, care are o voce minunată (Maria Descântata sau Hăruita), un preot răspopit (Avram Voicu Răspopitul), un ucenic lunatic (Gădălin Ucenicul) și doi braconieri condamnați la ștreang, dar care scapă de pedeapsă prin înrolarea în armata cruciaților (băietanii Lupu și Corbu).

Fiecare dintre cele două scriitoare acordă o grijă deosebită structurii. Plăcerea de a povesti, de care aminteam inițial, generează în ambele cărți însăși POVESTEA, procedeu narativ și modus vivendi la Doina Ruști, un veritabil suprapersonaj în romanul Simonei Antonescu, o entitate distinctă, care intervine brusc, adesea brutal și major, în destinele celorlalte personaje, o forță capabilă să inițieze și să deturneze deopotrivă:

„Povestea așază cuvintele pe hotarul faptelor, creând hărți care-i călăuzesc apoi pe oameni, arătându-le drumul către ei. Maria înțelesese că-i place să cânte, că glasul ei spune povești care se înstrăinează iute de ea, alipindu-se altor povești, ale celor care o ascultau, construindu-i pe ei și nu pe ea” (pag. 49).

Povestea intervine mereu în momente-cheie și aglutinează sau răstoarnă celelalte povești individuale (povestea convoiului și povestea fiecărui personaj din convoiul proscrișilor, în capitolele separate, dar unite precum verigile dintr-un lanț):

„Poate că totuși Povestea cea mare, a întregului convoi, coborâse demult printre oameni și le purta deja pașii după cum erau țesute firele ei…” (pag. 26).

Fiecare personaj are o poveste, devine ulterior propria poveste, iar poveștile lor anonime țes Povestea cea mare, istoria cu date verificabile topită inteligent în ficțiune, încât grecul Anufie se întreabă, la un moment dat dacă, atunci când Povestea este spusă, acela e timpul „celor care ascultă sau al personajelor”.

În Homeric, Doina Ruști creează o poveste în straturi: „Personajele”, „Povestea lor”, „Povestea din spatele poveștii”, „Povestea mea”. Fiecare dintre personaje suprapune propria poveste peste poveștile celorlalți, aparent autonome: Lambru, Băleanu, Despina, Pantelimon, Mărmănjica, Doctorul, Criptoreanca-ghicitoarea chiramelă), Ahmet, Mărin cafegiul și, finalmente, Năltărogu din „Povestea mea”. Povestea fiecăruia e o cheie pentru povestea cărții.

Uriașii (Lunganii) din pădurea Cotroceni se întâlnesc, într-un fel, cu grifonii și unicornii care îl apără pe Gădălin lunaticul de oamenii care-i vor răul. Toate sunt de pe vremea când Povestea umbla nestingherită printre oameni și epoci, schimbându-și necontenit straiele până spre timpurile noastre.

Povestea fiecărui personaj din ambele romane e absolut fascinantă, nu atât faptic vorbind, cât mai ales la nivelul atmosferei și al limbajului, subtilități stilistice proprii fiecăreia dintre cele două scriitoare.

Dincolo de experimente și de formulele estetice mai mult sau mai puțin inovative, reală rămâne, până la urmă, nevoia de poveste a scriitorilor și a cititorilor deopotrivă.

Homeric de Doina Ruști