Și se auzeau greierii de Corina Sabău (Fragment)
Roman, Editura Humanitas, colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani
Și se auzeau greierii e un roman scurt, puternic, cu o temă necruțătoare: avorturile clandestine dinainte de Revoluția din 1989 și consecințele lor cumplite asupra existenței individuale. Confesiunea unei femei, directă, cu rare momente de tandrețe și căldură, atunci când gândurile ei se îndreaptă către fetița ei, Sonia, recompune fracturat, dar în detalii de o acuitate uneori insuportabilă un capitol întunecat din istoria românească. Fie că vorbește despre viața muncitoarelor din fabricile comuniste, că rememorează momente dintr-o copilărie chinuită, marcată de figura unui tată violent, sau că face să se audă, la final, vocea Soniei, cartea păstrează un ritmși o intensitate care taie răsuflarea cititorului.
„Mi-am trăit copilăria în anii ’80, într-un mic oraș de munte, la adăpost de istorie. Cu colegii mei de la Școala generală nr. 3 făceam toate nebuniile din lume, în orele de PTAP doamna dirigintă ne ducea în Parcul Ştefănescu să adunăm castane, mă consideram norocoasă când la cofetăria Garofiţa băgau savarine, nu-mi dădea prin cap s-o compar pe Angela Similea cu Rolling Stones, iar părinţii mei nu aveau ambiţii nemăsurate în ceea ce mă privește. Despre cruzime nu știam mare lucru pe atunci, mult mai târziu, după Revoluție, am aflat că în anii aceia au murit cel puțin 10.000 de femei în urma avorturilor ilegale. Că până şi moartea lor a fost folosită ca propagandă. Că trupul neînsufleţit al uneia dintre aceste femei a fost expus în fabrica în care lucra, avertisment pentru celelalte muncitoare. Când întâmplarea asta îmi revenea în minte mă suspectam că n-am reținut corect, că așa ceva, chiar și înainte de ’89, n-ar fi fost posibil. Am început să scriu Şi se auzeau greierii din nevoia de a accepta. Am încercat să integrez realitatea cu ajutorul literaturii.“ – Corina Sabău
-Fragment-
Și mi-a pronunțat cum mi-a pronunțat numele, iar acum doarme fără să-și amintească, lăsându-mă singură cu neputința mea în fața somnului, îi privesc spatele, întotdeauna îmi întoarce spatele, așa adoarme, o vreme m-am luptat cu spatele ăsta întors, l-am privit cu ranchiună, apoi am încercat să găsesc un colț prietenos, să mă lipesc de el când doarme, dar degeaba, am renunțat, m-a respinsfără să fie nevoie să mă respingă, fiecare noapte se lăsa numai ca eu să îi privesc spatele, într-o noapte l-am urât atât de tare că atunci când a început să sforăie am fornăit, am clănțănit, am clămpănit, am trăncănit, am încercat tot ce a făcut Louis de Funès în Marea Hoinăreală, ba am mai și improvizat, și apoi, culmea, am adormit buștean cu un sentiment de eliberare.
Mă întorc pe partea cealaltă, sting veioza și închid ochii, dar de spatele lui tot nu scap, spatele lui se dizolvă, se multiplică, se descompune ca imaginile din caleidoscopul Soniei, spatele lui ia toate formele și culorile, îmi adun genunchii mai aproape de piept, cum de uitasem că asta era poziția de care aveam nevoie, în sfârșit, moleșeala aia plăcută, dar îmi dau seama că m-am lăsat iarăși păcălită, inima îmi bate și mai repede, deschid ochii și înjur lumina neobișnuit de puternică a felinarului, știu că dacă rămân în pat va fi și mai rău, când mă apropii de fereastră realizez că era, de fapt, lumina lunii, înainte de a ieși mai arunc o privire spre el, sforăie ușor, mâine dimineață corpul lui odihnit o să alunece pe străzi dezmierdat de culori și miresme și privirea lui nu va rata nici o femeie frumoasă, iar eu o să simt înțepături în gambe și toate orele în care ochii mei s-au încăpățânat să rămână deschiși și toate vocile ridicate se vor întoarce împotriva mea și în locul cuvintelor pe care le-aș rosti vor ieși alte cuvinte și mă voi întreba pentru a nu știu câta oară dacă voi reuși să le mai stăpânesc vreodată.
Mă duc în bucătărie, deschid frigiderul și îmi tai o felie de salam, scot și pâinea și mănânc un sandviș, apoi pe al doilea, așa începe resemnarea, cumva mă simt răsplătită de mâncarea înfulecată, dau drumul la radio, în gospodăriile patriei s-au adunat materiale refolosibile, sursă valoroasă de materie primă, Dan Spătaru cântă În rândul patru, banca de la geam, o femeie citeşte cotele apelor Dunării, Drencova, 390 cm – creşte 7 cm, Cernavodă, 116 cm – staţionează, Brăila, 625 cm – în creștere 20 cm, Giurgiu, 597 cm – în scădere, îmi trag scaunul lângă geam și mă lipesc de calorifer, o singură lumină în blocul de vizavi, etajul trei, scara de lângă termocentrală, acolo locuiește o femeie cu fiicele ei, multă vreme i-am văzut și bărbatul, ieșea pe balcon și fuma, mi-am dat seama că a dispărut abia când pe capul ei a apărut o basma neagră, mai sunt trei ore şi se vor auzi tramvaiele, de atâtea ori am încercat să mă gândesc la aceste trei ore într-un mod prietenos, conciliant, iau etamina pe care coase Sonia și duc modelul mai departe, cos în punct cruce, și din când în când mai las un nod pe spatele pânzei, mi-a reproșat de atâtea ori că n-o ajut la lucru manual și că toate celelalte mame și-au pus în vitrină coșulețul din săpun, împodobit cu panglici şi flori de plastic, insomnia e ca orice situație de viață care te ia pe nepregătite, la început revolta, apoi acceptarea, întrebarea ce să faci cu atâta timp, inițial m-am încăpățânat să nu-l folosesc, apoi m-am apucat să-i fac un fular, eram sigură că până-l termin o să revină și somnul, știi că nu suport să-mi sugrume ceva gâtul, mi-a spus când i l-am dat, îl iau eu, a sărit încântată Sonia și încântarea ei a fost și mai mare când a aflat că de fapt îl făcusem pentru taică-su, atunci m-am oprit din făcut fulare, chiar dacă le-ar fi purtat tot mi-ar fi amintit de neputința mea.
