Cartea-poem…

De ani buni, Ioana Nicolaie își croiește propriul drum în literatură, cu o voce din ce în ce mai pregnantă, recognoscibilă dejaîn oricare dintre formulele estetice încercate până acum. Fata din ținuturile Bistriței, transplantată în Capitală, își trage sevele din ținutul natal, cu frumusețea lui robustă, cu tradițiile specifice, dar mai cu seamă din lumina verii eterne, care pare să-și caute locul și rostul în fiecare text al scriitoarei.

Știu chipurile Ioanei din postările pe Facebook, fie acestea imagini, fotografii, confesiuni sau comentarii. Din cărțile ei. Din intuiția de cititor. Dar nici măcar aceasta din urmă nu m-a pregătit, se pare, pentru Cartea Reghinei, un uluitor exercițiu de lectură, cu opriri și reveniri, cu irepresibila nevoie de a-i prelungi paginile. Căci te poți îndrăgosti de o carte așa cum te îndrăgostești de un om, asumând-o total, temându-te că se va înstrăina de tine dacă îți dezlipești mâinile, ochii și respirația de coperta și de carnea ei. Iată de ce, de data aceasta, nu voi scrie o recenzie, ci o confesiune de cititor îndrăgostit. Un text însoțitor, care-i prelungește celui dintâi drumul spre mirările și bucuria altor cititori…

Cartea Ioanei Nicolaie e un monolog tulburător, căruia îi reușesc mai multe aspecte: să contureze imaginea unui personaj feminin puternic, de o vitalitate debordantă (care îmi amintește de protagonista din romanul Martei Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului); să reconstituie lumea rurală și a orășelului provincial din nordul Transilvaniei (cu tradiții, relații sociale, cutume și limbaj regionalic), să surprindă, cu o ușoară tentă satirică, tribulațiile regimului comunist prin figura unei primărițe zeloase, căreia îi cad victime oameni vulnerabili precum Anton, „învârtitul”, sau bărbatul Mărinei, prietena Reghinei. Deasupra a tot și a toate, dincolo de drama asumării unei căsnicii cu bucurii puține și suferințe multe, stăruie lumina inconfundabilă, mirabilă, a „verii de trei ani”, metaforă prin care Reghina, protagonista romanului, definește scurtul ei moment de fericire conjugală. Căci din acest sâmbure luminos trebuie ca să se hrănească în anii care vor urma, rezistând violențelor unui soț gelos și instabil emoțional: „Soarele a ținut trei ani și poate c-a fost destul pentru o viață întreagă”.

Înțeleg că, potrivit unei mărturisiri făcute de autoare cu prilejul lansării romanului, a încercat să intre în mintea unei femei care suferise un AVC și să-și imagineze cum ar suna vocea acesteia după o experiență traumatizantă, una menită să declanșeze reconstituirea vieții de până atunci. Reghina este, spre finalul cărții, într-o astfel de ipostază sensibilă, în care asistă neputincioasă la discuția despre starea ei dintre doctor și copiii veniți la căpătâi. Face sforțări supraomenești pentru a vorbi, pentru a le arăta că rațiunea i-a rămas intactă, fără a reuși însă eliberarea cuvintelor salvatoare. Reghina exact asta este în carte: o voce cu inflexiuni multiple, o voce mai puternică și mai importantă decât un chip. Căci, oricât de mult ți-ai imagina-o ca fetiță, apoi ca tânără nevastă și mamă, prin confesiunea ei Reghina își mută mereu centrul de greutate, pendulând între trecut și prezent, decupând scene care au marcat-o, aglutinând poveștile altor personaje, de la membrii familiei și până la vecini și cunoscuți. Ca și Reghina, cartea Ioanei Nicolaie trăiește și fascinează, se impune prin limbaj. E o carte-poem din care cuvântul, rostuit în proximitatea celorlalte cuvinte, luminează puternic. Nicio stridență lexicală, nici un artificiu, nici un balast. Dimpotrivă. Cu mlădierile sau cu rugozitățile lui, cuvântul își află, singur parcă, locul potrivit. Ioana se mută pur și simplu în vocea Reghinei sau invers, Reghina-personajul își locuiește total creatoarea, dictându-i povestea unui destin emblematic pentru femeia tradițională, căreia părinții (în special tatăl) îi orânduiesc soțul și căsnicia la 16 ani, iar ea trebuie să se supună, mai întâi lor, pentru că a fost crescută să-i respecte, apoi soțului și comunității din orășelul care o adoptă prin măritiș. Reghina-adolescenta învață, din mers, să fie nevastă, gospodină, apoi mamă a doisprezece copii, șase băieți și șase fete, „un copil, în copil, în copil și tot așa până la doisprezece”, toți în „burta-harbuz”, ajungând să fie „trupul de o mie de kilograme”. Prunci alintați cu etichete duioase, menite să le surprindă caracterul și legătura afectivă cu genitoarea lor: „fata care numai ascultă”, „fetița foc și pară”, „fata cu aur în fiecare mișcare” etc. Pentru ei va râde Reghina, va plânge, va suferi, se va neliniști, pentru ei va roboti zilnic, reușind să evadeze din căsnicie o singură dată, la început, apoi asumându-și destinul până la capăt. Va găti „sâlvaiță”, va alerga la vrăcițe și la doctori, va muri și va învia de câteva ori. Își va vedea un copil electrocutat. Naște o fetiță căreia doctorii nu-i dau nicio șansă. Vor trăi toți doisprezece, se vor risipi în lume șise vor aduna laolaltă când firul vieții ei se va subția…

Povestea Reghinei nu diferă prea mult de povestea altor femei din societatea românească tradițională, în care te măriți cu cine trebuie, nu cu acela pe care îl iubești, faci copii, muncești, suferi, iei bătaie de la soț, te înșală, ți se îmbolnăvește un copil etc. Nu aici stă forța cărții. Nu în povestea propriu-zisă, oricât ai empatiza cu suferințele și cu vitalitatea acestei femei. Cartea asta te ia cu sine, repet, prin suflul poematic în miezul căruia sălășluiește vocea Reghinei, purtătoare de semne ale lumii ei de copilă, de nevastă și mamă. Femeia care deschide ochii atât spre înăuntru, cât și spre afară. Alte voci se alipesc treptat vocii ei: a Savetei, care începe să o vadă peste gard pe mama ei decedată abia după ce îi moare, de o boală ciudată, copila; a lui Anton, „învârtitul”, care plătește pentru vina de a fi alungat din sat, din ordinul primăriței, un călugăr; a lui Maxim, socrul Reghinei, care mărturisește cum i s-a arătat o făptură nepământeană; a bărbatului Mărinei, pe care aceeași primăriță comunistă îl transformă în iscoadă, apoi îl ejectează când nu-i mai e de folos, iar omul e călcat de tren. Monologul Reghinei se desface polifonic, încapsulând toate aceste povești care conturează lumea orășelului Văralia, deopotrivă realistă și magică, o lume în care doar prima secundă de viață e cea mai grea,

„când tragi lumea-n plămâni (…) Apoi zilele se topesc unele în altele, pare că țin, când de fapt nu-s decât zahăr și sare amestecate-n aceeași ulcică”.

Există, în carte, reconstituite cu rost, momente de cotitură din viața de dinainte de măritiș a Reghinei. Ele pigmentează confesiunea, explicând unele dintre alegerile protagonistei, dar și asumarea unei căsnicii care-i aduce inimaginabile suferințe. E roasă de vinovăție în privința Valeriei, sora mai mică, de care nu a izbutit, crede ea, să aibă suficientă grijă, și care moare la nouă ani, izbită de copita unui cal. Reghina e convinsă ulterior că plătește, prin propria nefericire conjugală, moartea surorii inocente.

Alte două momente mi s-au părut emblematice pentru lumea și pentru viața Reghinei: salvarea iedului din gura unei vulturoaice pe care tatăl o aduce la judecata fetei și a cățelului Bălan, dar pe care fetița o eliberează, pasărea evitând de atunci să mai atace satul; al doilea are o încărcătură emoțională și simbolică aparte și se referă la ziua în care Reghina a împlinit 14 ani. E trimisă de mamă să-i ducă tatălui, la stână, furgonul tras de doi cai. Fata știe că părinții se bizuie pe ea ca pe un băiat și, nesocotind regulile, crede că poate sui pieptiș, în loc să-și aștepte tatăl în vale. E atacată de un urs, unul dintre cai moare, iar ea e salvată de Bălan și de tată. Curajul i se topește și vocea i se închide, la fel cum se întâmplă și când îi moare sora. Reghina se retrage în ea însăși, măcinată de vină și de îndoieli: „Cum de-am nesocotit vorbele tatei și-am crezut c-o să birui urcușul? Iar mai apoi, spune Bălan, de ce nu m-am mai putut împotrivi vreodată?!” Dispariția vocii dintâi, vocea copilei care crește într-o familie armonioasă și iubitoare, duce la nașterea altei voci, a resemnării și a asumării. A renunțării la iubirea dintâi, Valer, la bucuria firească, la normalitate. Vocea nouă a Reghinei este însă la fel de puternică. Când oftat, când litanie, când grijă învelită în rugăciune, vocea aceasta se înstăpânește peste tot. Cu vocea aceasta se unesc toate celelalte din cartea-poem, iar la final se toarce, delicat și răscolitor, firul care leagă femeia de șaptezeci de ani de sora moartă în copilărie:

„iartă-mă, soră a mea omorâtă la nici zece ani, iartă-mă cât pentru aproape 70 de ani de viață pe care acuși îi împlinesc, iartă-mă. Și poate-n tot acest timp, nu burți de vaci mi-au fost sălaș, ci numai o burtă uriașă, de cal brun, în mijlocul căreia e săpată o casă, în care stă sora mea, Valeria, pe care-ar fi trebuit mereu, oricât de mare-ar fi fost prețul plătit, s-o apăr, s-o păzesc, s-oțin lângă mine până când bubele s-or curăța singure de pe trup și-o să fiu luată de pe movila unde-am ajuns să-mi scurm rănile cele mari și, tămăduită, o să ne putem trage amândouă în locul unde nu mai este nici vină, nici oroare, nici lucru spus pe sfert, ci numai pace și pereți deschiși în lumină”.

Și lumina devine iertare. Reghina lasă lumina să curgă. Nu pita o împarte alor ei, ci mari și aromați cozonaci fierbinți. Îi scoate afară, „în grădina care se umpluse de soarele ce n-avea să mai apună vreodată”. Ca să fie pentru totdeauna împreună „în vara de trei ani”.

Cartea Reghinei de Ioana Nicolaie