Cardinalul lui Nicolae Mărgineanu

România n-a stat niciodată bine în ceea ce privește minoritățile. Indiferent despre ce tip de minorități vorbim, ele au avut drepturi limitate sau suprimate de-a binelea și au trebuit să se supună majorității. Reacția lor a fost o conservare in situ, adică o suprimare a comunicării cu membrii majorității și o apărare cu strășnicie a obiceiurilor și tradițiilor proprii. Când e vorba de minorități religioase tragic e cuvânt de ordine; niciodată n-au beneficiat de privilegii, despre toleranță nici gând, iar în comunism membrii comunitățile religioase au avut parte (adeseori) de un tratament similar celui aplicat de naziști evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Decimarea comunităților de protestanți, musulmani sau alte culte a devenit stare de fapt în timpul comunismului, când ortodoxia a câștigat libertate de cult (e drept, una foarte mult limitată), cu prețul greu de ignorat de către urmași: mulți dintre înalții prelați au fost informatori (turnători dovediți după 1989 de documentele din arhivele fostei Securități), iar înțelegerile cu conducătorii statului și partidului unic sunt greu de tolerat când ne gândim la consecințele sociale și/sau morale pe care le-au avut: mulți oameni au ajuns în închisorile comuniste sau au căzut pradă prigoanei comuniste doar pentru că s-au spovedit preotului.

Biserica Greco-Catolică din România nu este nici astăzi repusă în totalitate în drepturi, multe dintre bunurile confiscate de comuniști nu le-au fost retrocedate, iar atitudinea majorității față de ea și de enoriașii nu este una dintre cele mai bune (toleranța, din punctul meu de vedere, n-are nimic în comun cu ignorarea, dar despre asta vorbim cu alt prilej). A face un film despre prigoana prelaților greco-catolici în anii ´50 devine mai mult decât act reperatoriu, devine act cultural în sine. Nicolae Mărgineanu nu e la primul film de acest gen, precedentele din „serie” au adus mărturie despre închisorile politice din anii comunismului și despre chinurile suferite de intelectualii și cei care nu doreau sub nicio formă să se supună unui regim politic totalitar, aberant în formele lui de manifestare socio-culturale. Ce au în comun aceste filme este acribia documentării și intenția de a contribui la educarea tinerilor (și a oricui e dornic să afle despre cum a fost cu adevărat atunci și acolo, în anii cei mai negri ai stanilismului și în gropile morții de la Sighet, Pitești, Jilava etc.). Martirii neamului nu doar că nu trebuie uitați, ei trebuie cinstiți așa cum se cuvine!

În Cardinalul se simte, poate mai mult decât în celelalte filme, intenția regizorului de a descrie caznele, chinurile în formă continuantă la care au fost supuși Cardinalul Iuliu Hossu și ceilalți preoți greco-catolici din Transilvania. Grupul lor e izolat, nu comunică decât sporadic cu ceilalți încarcerați la Sighet, celula lor pare suspendată, ruptă de celelalte. Chipurile emaciate de suferință ale colegilor de celulă par desprinse din frescele renascentiste, au o aură aparte, dată de suferința purtată cu demnitate. Caznele zilnice la care sunt supuși îi determină să fie și mai atenți la suferințele celorlalți, se roagă pentru aceștia, încearcă să-i ajute după cum pot. Rugăciunea comună este stare de fapt, le întărește speranța, deși mai toți sunt convinși că vii n-au cum să mai iasă de acolo (din păcate, mulți dintre ei chiar au murit în închisorile comuniste, fie la Sighet, fie la Jilava sau în alte locuri). Spovedania este act ritualic supradimensionat – deși nu se desfășoară după toate canoanele, din rațiuni evidente, forța ei este și mai mare. Oamenii rezistă cu ajutorul rugăciunii și a dialogului cu Cel de Sus, direct sau intermediat de Cardinal și ceilalți preoți. Interesant este felul cum a reușit Nicolae Mărgineanu să contureze caracterele, să dea identitate fiecărui personaj în parte. Din subtile jocuri de primplanuri, glisări de la scene comune la primplanuri cu unul sau altul dintre ei, camera fixată pe chipurile încercate de îndoieli, neputințe, boli, furii sau frustrări scăpate de sub control. Chipuri schimonosite de boală, mizerie și frig. Corpuri bătute de vânt de slabe ce sunt. Și, cu toate acestea, nu uiți niciodată ce sunt și, mai ales, cine sunt! Aici e meritul în totalitate al regizorului, pentru că a reușit să construiască din detalii o ierarhie care se substituie celei bisericești (în închisoare prea puțin mai conta rangul bisericesc, pentru comuniști toți erau la fel de „vinovați”) și care ajută la obținerea unei mai bune înțelegeri a celor întâmplate.

Cum era de așteptat, celula închisorii devine reproducerea fidelă la scară mică a comunității religioase. Avem multe tipologii umane acolo, avem inclusiv trădători, oameni slabi de înger, intransingenți, dar, mai presus de toate îl avem pe Cardinal. Un profil foarte bine conturat din tușe și suite de replici atent mixate, astfel încât cumpătarea, tăria de caracter și verticalitatea să devină evidențe.

Distribuirea lui Radu Botar în rolul Cardinalului este una mai mult decât inspirată, acesta dovedindu-și știința de joc cu fiecare trăsărire de mușchi. Gesturi reținute, glas jos și vorbe cumpănite, atenția față de ceilalți, din toate acestea se construiește sub ochii spectactorului Cardinalul Iuliu Hossu. De altfel, distribuția întregului film este una foarte bine gândită, selecția actorilor a fost realizată cu foarte multă grijă, fiecare scenă fiind un echilibru între vizual/ramă și dialog. Foarte interesant felul cum sunt introduși în scenă Gheorghe Brătianu, Constantin Giurăscu, Iuliu Maniu. Scena cu Brătianu măcinat de dizenterie, acoperit cu pătura pe cap ca să nu fie văzut de deținutul care-i curăța camera invită la reflecție, e face să rămâi agățat cu gândul acolo; atunci mi-am adus aminte că în facultate ni se povestea despre studiul lui fundamental dedicat Mării Negre (rămas de referință și astăzi) și mai toate narațiunile se terminau cu „păcat că l-au omorât comuniștii în închisoare”. La fel, scena întâlnirii dintre grupul lui Hossu și maniu la una din porțile interioare ale închisorii este, de asemenea, cutremurătoare în simplitatea ei. La fel și scena dintre Otilia și Cardinal, care pune în funcțiune extrem de multe detalii cu privire la mentalul colectiv specific timpului: prejudecăți active, frici ancestrale, credințe salvatoare.

Un film pe care mi-am propus să-l văd încă de la lansare, dar am reușit abia acum. Nu-mi doresc decât să fie văzut de cât mai mulți tineri, să se povestească despre Cardinal și ceilalți preoți, să se afle despre dramele deținuților politici morți în închisorile comuniste doar pentru că și-au păstrat verticalitatea. Un gest minim reparatoriu cu care suntem datori celor care au murit atunci și acolo.

Grădina cu Filme & More – Seara Filmului Românesc