Când … moare viața în tine – „Toate zborurile au fost anulate” de Adrian Diniș

„Aștept și diavolii din alte religii.” (din Mica publicitate)

De multe ori m-am întrebat ce trebuie să simtă cineva care tocmai află că în curând va muri. Ce trebuie să se petreacă în sufletul celei/celui care primește un diagnostic crunt, din categoria celor pe care niciun doctor nu-și dorește să-l pună vreodată. Am citit multe/nenumărate cărți despre viața în proximitatea morții, tratate de specialitate sau beletristică. Găsești în ele tot ceea ce în teorie sună foarte sec: întâi e negația, după care furia, urmează depresia și, în final, acceptarea. Dar… când știi că peste puțin timp vei muri, cum e cu acceptarea? Dar cu furia ce s-a întâmplat, s-a consumat toată sau a mai rămas un rest de urmașilor? Nu se schimbă niciodată ordinea, la o adică de ce nu întâi depresia (cea care-ți blochează/anihilează și ultimul strop de voință) și după furia? Sunt multe, multe întrebări care mi se învârt în cap de fiecare dată când citesc o carte scrisă de cineva care se află pe pragul dintre aici și dincolo; când e vorba de tratate de specialitate primesc altfel cele citite, dar când e vorba de memorii, jurnale, romane sau poezii, lucrurile se schimbă. Intervine intimitatea! Cumva, pe nesimțite, îți dai seama că ai intrat în viața celui care tocmai se pregătește să…moară! M-am revoltat de multe ori, căci fac parte dintre cei care au un cult pentru păstrarea intimității, care nu-și expun foarte ușor viața, dar nici nu țin să afle detalii (picante sau nu, prea puțin contează) din ceea ce se cheamă generic „viața privată” a celor din jur. Revolta vine din faptul că mă trezesc asemenea unui intrus, în mijlocul unui iureș de emoții, spaime și revolte despre a căror sursă știu care este, dar despre care nu eram pregătită deloc să aflu că există. Intensitatea unor astfel de „întâmplări” și „evenimente” prin care trece muribundul nu e deloc suportabilă, ba e chiar la polul opus. Infernul devine sinonim cu Purgatoriul, oamenii aceștia suferă deja cu mult prea mult ca să nu ajungă direct în Rai.

DE CALM ȘI CALMANTE

dacă ai apărea

când toate circuitele

au luat-o razna

și spun lucruri greșite

dar tu apari doar când

sunt o supradoză de calm

și spun doar lucruri

care se cuvin

și viețile noastre

continuă ordonate

cu planuri pentru viitor

***

ALT FEL DE LINIȘTE

nu mai caut decât

un alt fel de liniște

pe care nu mi-a dat-o

niciodată poezia

poate doar câteodată

muzica mâna ei rece

încercând să încălzească

mâna mea caldă tremurând

frisoanele ți-am zis

e din cauză că sunt fericit

o să treacă

M-am împăcat greu cu poezia lui Adrian Diniș. De fapt, am acceptat greu luciditatea și transferarea acesteia în vers. Forma de comunicare a lui Diniș – cu moartea, dar mai cu seamă cu noi, cei insuportabil de vii – e poezia. Fiecare poem în parte devine pansament pe rană deschisă, plasture pentru suferință atroce. Altfel nu-ți poți explica atrocitatea unora dintre poeme (cele în care moartea e precum nazismul), lipsa de orice logică din altele și amestecul de planuri din cele mai multe dintre ele. Poetul e mereu pe muchie, pe linia aceea atât de fină și de oribilă dintre viu și neviu, dintre conștient și inconștient. Reîntoarcerile din agonie devin prilej de dialog, unul spontan, violent și deloc respectuos. Cititorul trebuie doar să suporte, să asculte ritmul unei vieți care nu mai e demult normală. Toate regulile sunt în aer și, ce să vezi, toate zborurile au fost anulate. Ei, cum e să plutești în derivă? Cum e să te zbați să cobori cu picioarele pe pământ? Care pământ? E ciudat să vezi cum ordinea dispare, e anulată, pentru că nu-și mai are rostul; poetul e dependent de pastile, starea lui de bine e o consecință directă a luării unui tratament, numai că, de la un punct încolo, nimic nu mai funcționează.

SUFOCARE

în ultimul timp mă gândesc

tot mai des la viața mea

ca la un banc sec

pe care nu-l mai înțeleg

atunci de ce râd laolaltă cu ei

de ce râd ca un nebun

aproape sufocându-mă

De admirat simțul prezentului, Adrian Diniș refuză să se abandoneze în transă, rămâne conectat la realitate, la ceea ce se întâmplă, numai că aceste fapte sunt filtrate de un simț al revoltei. E îngrozitor de tânăr pentru a înțelege multe dintre cele ce (i) se întâmplă și, cu toate acestea, se întâmplă ca rezultatul, concluzia, să fie una cât se poate de pertinentă (eram să spun reală). Poezia lui Adrian Diniș n-are nimic de-a face cu fantasma, deși se hrănește (de multe ori) din transele induse de durerile insuportabile.

„Acum m-ai sunat iar, poți schia din nou, dar ți-ai rupt mâna.

Ai ascultat de instructor, aveai nevoie de unul, oasele s-au

Sudat greu.

Un instructor pentru răniți. Avem nevoie de asta.

Chiar dacă, vezi bine, nu prea ajută la mare lucru.

Să ieșim un pic din zona de confort, ți-a spus.

Mi te imaginez făcând slalom, luând viteză printre stânci,

copacii dereglându-se, sărind pante abrupte, vorbind cu

Mine după atâta timp.” (din THE DARK KNIGHT RISES)

Admirabil efortul lui Claudiu Komartin de a strânge în volum poemele prietenului său drag și de a le adăuga și pe cele din volumul de debut. Bănuiesc că a zâmbit amar când a așezat poemul dedicat Tramvaiului 26 (spațiul în care poezia a locuit vremelnic și în care Institutul Max Blecher a căpătat și mai multă rațiune de a fi) și mai cred că s-a revoltat de multe ori, mai cu seamă când a trebuit să așeze între coperte poemele durerii și spaimei de moarte. Pe cei doi îi va uni definitiv moartea, dar mai cu seamă viața.

ALZHEIMER

îmi imaginez tot mai des

că o să fim colegi de salon

într-un spital cu bolnavi de alzheimer

și la norocul pe care îl am

o să ne bem în fiecare dimineață

la aceeași masă cafeaua

eu am uitat totul în afară de tine

tu nu m-ai uitat decât pe mine

și parcă nu e totuna

Toate zborurile au fost anulate de Adrian Diniș