„Ce încredințăm vântului” de Laura Imai Mesina

Let everything happen to you

Beauty and terror

Just keep going

No feeling is final

Rainer Maria Rilke

Ce încredințăm vântului este un roman tulburător aflat la intersecția a două culturi și inspirat din istoria unei traume colective. Laura Imai Mesina, autoare de origine italiană, a ales să trăiască în Japonia. În martie 2011 probabil deja se afla la Tokyo, când japonezii s-au confruntat cu un cataclism fără precedent: cutremur de magnitudine nouă, tsunami și explozia complexului nuclear de la Fukushima. La 8 ani după tragedie bilanțul victimelor catastrofei de la Tōhoku era de 15.897 de morți, 2.534 dispăruți și 53.708 sinistrați. Această calamitate a schimbat pentru totdeauna fața Japoniei. Scriind povestea tinerii femei Yui, autoarea reușește să prindă în țesătura sa imaginea unei Japonii devastate de durere.

Povestea lui Yui este una dramatică, ea și-a înmormântat mama și fiica de trei anișori după tsunamiul de pe 11 martie 2011. Yui este jurnalistă de radio care uită de ea în timp ce rătăcește printre istoriile despre pierderi ale vocilor care intră în direct la radio. Ea își simte viață fără vreo ușă de ieșire spre viitor, până în seara când cineva, printre fumuri de țigară, îi vorbește despre telefonul vântului, un telefon care te ajută să îți recapeți umbra, așa cum scrie în povestea despre Peter Pan. La fel că Peter, protagonista își recapătă speranța și pornește într-o călătorie spre locul unde se intersectează cei vii cu cei morți, care va deveni destinația ei pentru o viață.

Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în grădina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Ōtsuchi, unul dintre locurile cel mai grav lovite de tsunamiul din 11 martie 2011.

În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh.

Prins între sentimentul de durere și nostalgie, Ce încredințăm vântului este un roman de o sensibilitate aparte. Rari sunt acei scriitori care au capacitatea de a crea imagini simbol: m-au marcat omul care privea lumea prin ramă și povestea pescarului.

Era înfățișarea unui bărbat și totodată a unui obiect.

Trebuie să fi avut în jur de cincizeci de ani. Era înalt și solid, cu o gură dementă și ochi enormi, ieșiți din orbite, ca de pește.

Bărbatul, Yui n-am aflat niciodată cum îl cheamă, ținea în mână o ramă, nu se despărțea de ea nici în somn. Prin ea se uita la cer, la tavan, la orice altceva din sala de sport: la pânzele de pe jos, la maldărele de lucruri, la oameni. Observându-l cu o curiozitate pe care nu i-o acorda nimănui altcuiva, Yui văzu că bărbatul își denumea tablourile, și se convinse că nimeni altcineva nu știa asta. Cu mâna liberă părea că nota ceva de fiecare dată când schimba direcția și fixa, solemn, ce nimerise să apară în ramă.

Imaginea omului dement plimbându-se cu o ramă mi-a amintit de 24 Frames de Abbas Kiarostami:

„I’ve often noticed that we are not able to look at what we have în front of us, unless it’s inside a frame”.

Deși Yui are propriile gânduri despre acel om despre care nimeni nu știe nimic, această trimitere vizuală mi-a plăcut.

Lumea era într-adevăr tăiată în cadre, în ferestre, ferestruici, găuri, contururi din linii.

– După mine, așa închisă acolo înăuntru, e mai ușor de înțeles.

Imaginea bărcii înfiptă în oraș, agățată de un bloc ca un trofeu și unele lucruri care nu pot fi uitate niciodată nu pot să nu atingă cititorul. Pentru ca ceva să poată fi înțeles uneori trebuie povestit. Ceea ce îi reușește cu desăvârșire scriitoarei este să facă acest transfer de durere către cititor într-un mod subtil, specific japonez, fără sentimentalism ieftin, dar cu un impact emoțional surprinzător care m-a dus cu gândul la pariul lui Hemingway.

Ce încredințăm vântului este o lecție despre depășire. Nu degeaba am început cu Rilke, pentru că transmite întocmai esența. Cel mai autentic tip de speranță este tot ceea ce poate fi salvat, în lipsa oricărei garanții, din dezintegrarea generală, spunea Terry Eagleton. Despre asta e de fapt acest emoționant haiku al inimii.

Chiar și cel mai uriaș lucru poate fi tăiat în părți mici, șopti ea întinzând mâna ca să mângâie obrazul fetiței. Chiar și cea mai mare problemă. Absolut totul poate fi băgat într-o ramă.

Ce încredințăm vântului de Laura Imai Mesina