Mi-e dor de tine când clipesc. Fotografiile în care viaţa e ideală

Motto: „Şi dacă muncim doar pentru a ne abate atenţia de la faptul că lumea se destramă?” Mary Laura Philpott

Poate că nu aş fi citit cartea cu titlu minunat, dar înşelător, dacă nu aş fi sesizat, la o simplă răsfoire, diversitatea de teme abordate „cu garda jos”, dezarmant de sincer, ironic, autoironic, cu excelent simţ al umorului. Iată o secvenţă dintr-un film de comedie – călătorie în Italia, prilej de acomodare cu aromele uleiului „de aur”, una dintre valorile altei culturi, şi cu… scrumiera. Dar de ce chicoteşte chelnerul?!

„Într-o seară am intrat într-o trattoria la întâmplare și am fost așezați la masă într-o încăpere aglomerată. Chelnerul ne-a adus o sticlă cu ulei de măsline și-o bucată de pâine. Am văzut că pe masă era un castronel gol; am turnat ulei în el și am început să ne înmuiem acolo pâinea. Mmmm, aromă de nuci? Fructată? După ce am șters vasul bine de tot, chelnerul a revenit, chicotind, și ne-a mai adus ulei.

Am tot mâncat, până la ultima picătură, și-am lustruit castronelul cu coaja de pâine. Nu voiam să irosim așa bunătate. Era aur în formă lichidă.

Și atunci, cum stăteam lăsați pe spate, cu burțile pline de pâine și ulei, m-am uitat prin încăpere și am comentat cât de amuzant era că în Italia încă se mai putea fuma în restaurante. Ne obișnuiserăm să mâncăm într-o pâclă. Și apoi i-am observat și pe fumătorii din cameră – toți în același timp parcă – cum scuturau țigările în castroanele aflate în mijlocul fiecărei mese.

Mâncaserăm dintr-o scrumieră.” (p. 133)

Uneori, oamenii seamănă atât de mult încât devin incompatibili. Nu e vorba despre o simplă încăpăţânare, ci despre întâlnirea unor oameni, din categoria perfecţionişti, care au acelaşi gen de inflexibilitate. Scena se petrece în redacţia unei reviste. După punct se lasă un singur spaţiu liber, scrie Laura Mary şi trimite materialul înapoi. Dar colaboratoarea crede (pretinde că aşa a învăţat în şcoală, la cursul de editare de text) că se lasă două spaţii libere după punct, şi trimite materialul modificat în consecinţă. Asta se întâmpla pe vremea când se utilizau maşinile de scris, tastatura calculatorului impune alte reguli, textul e corectat, nu se mai ştie a câta oară, şi trimis iar clientei. Evident, articolul se întoarce redactat după cealaltă regulă, cu două spaţii libere după punct.

Perfecţioniştii îşi iau concediu, dar reuşesc să se ocupe, în acelaşi timp destinat odihnei, şi de muncă – de exemplu, citeşte, în tihnă, tot ce s-a trimis la poşta redacţiei, asta face (greşit) un profesionist în comunicare.

Dacă sunteţi adepţii muncii conştiincioase, firi harnice şi persoane de încredere, atunci s-ar putea să aveţi personalitate de tip A, o veste excelentă pentru cei cu care lucraţi, nu foarte bună pentru dumneavoastră. Personalitatea de tip A, spre deosebire de personalitatea de tip B, este predispusă la stres. Genul acesta de conduită socială se formează încă din copilărie şi pare să fie consecinţa unui tip de educaţie, poate nu chiar spartană, dar apropiată. Autoarea o numeşte etica muncii şi vorbeşte despre mamă, ca principală promotoare a ideii că ori eşti pe primul loc, ori nu exişti – sau, şi mai grav, nu vei fi iubit(ă). Ca să devii credibil, să excelezi, trebuie să faci mai mult decât ţi se cere. Îngrozitor:

„dacă un 10 înseamnă te iubesc și locul tău e aici, atunci orice notă mai mică de 10 însemna nu te iubesc și locul tău nu e aici.” (p. 37)

„Această etică a muncii de care dădeam dovadă m-a ajutat să câștig în toate ocaziile care mi-au schimbat viața: la concursuri, la facultate, la serviciu, în cariera mea de liber-profesionist. Am devenit persoana pe care ceilalți se pot baza, cineva în care au încredere că va face o treabă bună. Am crescut având această părere despre mine însămi – că sunt o persoană de ajutor și de încredere.

Mama mea, femeia-minune, m-a făcut și pe mine să fiu o femeie-minune. Chiar și evenimentele de mică importanță pot avea un efect formator asupra noastră. Asimilăm totul.” (pp. 40-41)

Pregătirea permanentă este o formă de protecţie, atenuează şocurile, te ajută să faci cu uşurinţă lucruri care altora li se par noi. Teama de a trăi fără a avea necesara recunoaştere a muncii, laurii, este dublată de indecizie: trebuie să alegi un domeniu în care să ai succes, ştii ce profesii nu vrei, la ce ai vrea, nu te pricepi, iar de învăţat (cum se redactează un text la comandă, cum se redactează un text într-un număr de cuvinte, cum se redactează, în general, un text!) înveţi abia atunci când eşti nevoit să faci asta.

Vizual, în societate lucrurile încap în diverse forme geometrice. Este simplu. La primul loc de muncă, angajaţii sunt aşezaţi în cuburi, în funcţie de statut: un cub micuţ pentru analişti, mai mărişor pentru consultanţi şi un cub mare, cu scaun suplimentar pentru vizitatori, dacă eşti manager. Colegii de muncă sunt plăcuţi, dar munca, în sine, este plictisitoare, deşi bine plătită. Când simte că nu mai poate urca scările spre birou, ca în Ziua Cârtiţei, e semn că trebuie schimbat ceva – locul de muncă, ţara, casa, orice poate fi schimbat. Aşa sunt cei din categoria perfecţionişti.

În şcoală, un profesor atent constată că există elevii (de tipul A) care lucrează mai mult decât li se cere, au o putere de muncă şi o curiozitate care îi diferenţiază de colegii lor (de tip B):

„Mi-am dat seama că sunt așa din preadolescență, atunci când o profesoară de științe care preda la clasa a șasea a trecut pe lângă banca mea și m-a întrebat din senin: Iată o fetiță de tip A, nu-i așa? Eu am reținut remarca ei, dorindu-mi să fi fost despre faptul că eram o elevă care lua numai A. Cu timpul, tot auzind asta iar și iar, mi-am dat și eu seama că a fi de tip A nu înseamnă să fii un elev eminent, ci să ai anumite tendințe nevrotice.

Prin anii 1950, doi cardiologi pe nume Meyer Fredman și Ray Rosenman au folosit pentru prima oară termenul pentru a descrie persoanele foarte muncitoare, ambițioase, competitive și atente să livreze la timp. Ei au emis teoria că persoanele de tip A, spre deosebire de cele de tip B, care sunt mai relaxate, erau mai predispuse la infarct. (Așa cum s-a dovedit, au avut parțial dreptate. Cercetările au dovedit ulterior că există o legătură între infarct și nivelul crescut de stres neeliberat și, așa cum pot confirma toți posesorii personalității de tip A, nouă ne curge prin vine stres neeliberat.) În zilele noastre, termenul este folosit cu larghețe pentru a descrie orice persoană preocupată să respecte termene, care are o fixație pentru perfecțiune. În goana lor după acea perfecțiune, unii dintre cei cu personalități de tip A îi văd întotdeauna pe ceilalți ca pe niște competitori. Alții (ca mine) sunt într-o competiție continuă cu ei înșiși și încearcă mereu să-și bată propriile recorduri. Persoanele de tip A sunt înnebunite să știe tot, astfel încât să aibă pregătit răspunsul corect indiferent de situație.” (pp. 26-27)

Fiecare eseu din această carte porneşte de la o poveste care are structura unei metafore, un fel de fotografie, ca cele postate pe reţelele sociale pentru ca ceilalţi să ştie că viaţa ta este ideală, ai parte de iubire, călătoriile sunt încântătoare, copiii au reuşit la examen, ai Toate motivele pentru a fi fericit. Aşa începe istoria unei rătăciri. La două dimineața, în parcarea imensă a aeroportului din Atlanta, Mary Laura nu-și găsește mașina, deși o caută în mod repetat, cercetând fiecare etaj în parte. Cere ajutor, îi telefonează în miez de noapte unui prieten să o ajute, în cele din urmă, cheamă pe cineva de la pază, un bărbat care, folosindu-se de butonul de la cheia mașinii, rezolvă problema. Ideea esențială a textului este aceea a rătăcirii, a pierderii reperelor, într-o lume care ar trebui, în esență, să fie ușor de descifrat, ca o fotografie în care viaţa este ideală:

„Nu am vrut să spun nimănui că sunt nefericită, fiindcă nu avea niciun sens.

În familia noastră era multă dragoste, petreceam mult timp împreună, erau suficienți bani pentru mâncare și benzină și pentru rata la bancă și chiar și pentru chestii neprevăzute precum boilere care explodează și crengi care străpung acoperișul. Eram sănătoasă, eram tânără. Nici nu împlinisem patruzeci de ani. Nu fusesem diagnosticată cu vreun cancer perfid, nu mă apucam aiurea de droguri, precum mamele acelea pe care le văzusem la știri. Soțul, părinții și copiii erau cu toții bine sănătoși.

Multe mergeau bine. Dacă aș fi ales la întâmplare câteva instantanee din acea perioadă a vieții mele, puse laolaltă ar fi format imaginea perfecțiunii. Mă mai și distram, uneori. Făceam lucruri cu familia, cu prietenii. Munceam. Puneam pe internet poze drăguțe cu câinii. Asta vedeau cei din jur.” (pp. 18-19)

Născută în Tennessee (1974), Mary Laura Philpott este un cunoscut jurnalist cultural, cu recenzii publicate în The New York Times, The Washington Post şi The Atlantic. Emisiunea cu profil literar, A Word on Words, pe care o realizează la televiziunea publică din Nashville a fost distinsă cu Premiul Emmy. A scris şi ilustrat eseurile comice din volumul Penguins with People Problems – preiau referirile din prezentarea ediţiei de la Humanitas.

Mi-e dor de tine când clipesc este o carte în care s-ar regăsi, dezarmat, dar cu zâmbetul pe buze, şi cel mai pretenţios (să nu zicem snob) cititor. Se fac multe referiri la şcoală, familie, compatibilitatea dintre parteneri, epuizarea resurselor şi modalităţi de reechilibrare, probleme și soluții, întrare în buclă și schimbarea coordonatelor. „Ești provizorie”, „Nu, sunt definitivă!”, copiii spun lucruri neobișnuite. Este o carte în care simţi nevoia să dai un răspuns, altul decât cel oferit de autoare, la întrebări pe care, de obicei, le ocoleşti.

Poate că selecţia fragmentelor creează o falsă impresie asupra cărţii, risc totuşi să le las aici, cu precizarea că poveştile de viaţă din jurul lor atrag atenţia asupra ipocriziei obositoare, tipice unei societăţi care privilegiază învingătorii. Până şi celor din categoria perfecţionişti li se întâmplă într-o zi să uite să-şi ia copiii de la şcoală:

„Nimeni nu ar trebui să fie la școală vara. Poate că eram eu tocilară, dar eram totuși om.” (p. 249)

„fac ochii cât cepele când văd greșeli gramaticale pe panourile stradale. Cel mai mici prețuri – cu greu tolerez așa ceva.” (p. 32)

„Atunci când interiorizezi ceea ce tu crezi că este părerea altcuiva despre tine, aceea devine părerea ta despre tine.” (p. 37)

„Desenează o multitudine de puncte. Mai târziu te poți uita în urmă și poți alege oricare dintre acele puncte pentru a crea desenul devenirii tale. Și, dacă nu-ți place desenul care ți-a ieșit, întotdeauna poți alege altceva, ceea ce nu demonstrează nimic altceva decât că destinul nu e chiar așa de important cum se crede.” (p. 54)

„Faptul că dragostea apare în mod spontan acolo unde înainte nu era nimic este, în sine, cel mai incredibil lucru cu putință. E magie curată. E ca și cum peria ta de păr s-ar transforma într-o bufniță cuvântătoare chiar în fața ochilor tăi.” (p. 87)

„Cred că oamenii merită să aibă parte de intimitate, chiar și în public.” (p. 252)

„Te simți puternic atunci când renunți cum trebuie la ceva. A decide ce nu vrei în viața ta e la fel de important ca a decide ce vrei. Ai nevoie de curaj să renunți la ceva ce credeai că o să-ți placă foarte mult, odată ce ai constatat că realitatea nu e așa cum sperai.

Ai nevoie să renunți la ideea că o viață bine trăită înseamnă să aduni toate premiile pe care le poți lua. Înseamnă să înțelegi că succesul nu vine din obținerea fiecărui rol, ci din alegerea rolurilor pe care vrei să le joci și depinde de cât de bine intenționezi să le joci. Înseamnă să refuzi să te vezi drept cel care primește pasiv o viață pe care i-o acordă alții în chip de premiu.” (p. 251)

„Nu-i mare scofală, lasă totul să treacă, va fi bine.” (p. 62)

„Ne comportăm de parc-ar exista zone sigure. Unde nu se poate întâmpla nimic. Ne prefacem că, dacă reuşim să identificăm o pierdere a altuia care e mai mare decât a noastră, ieşim în câştig. Dar, de fapt, nimic nu ne păzeşte pe tot parcursul vieţii. Nu există salvamari pentru asta.” (p. 171)

„Chiar și atunci când alegi, deliberat, să faci ceva greșit, alegerea îți aparține, și asta-nseamnă că ai luat decizia corectă pentru tine atunci.” (p. 21)