Când minciunile adulților grăbesc maturizarea…- „Viața mincinoasă a adulților” de Elena Ferrante

Despre Elena Ferrante am auzit prima oară la televizor, apoi pe rețelele de socializare, numele ei fiind legat de succesul fulminant al miniseriei Prietena mea genială, ecranizată de HBO. De fapt, miniserialul a debutat cu ecranizarea acestui prim roman care deschide Tetralogia Napolitană (Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân, Povestea fetiței pierdute). Au circulat și circulă încă tot felul de zvonuri și de povești în legătură cu identitatea scriitoarei. Că nu acesta ar fi numele real. Că, în realitate, Elena Ferrante e un bărbat. Sunt, toate, niște „condimente” care mijlocesc și mai mult drumul cărților spre cititori. La urma urmei, identitatea propriu-zisă a celui/celei care scrie nici nu este atât de importantă. În viața reală, persoana respectivă are nevoie de toate actele care-i confirmă existența, identitatea, sexul, vârsta etc. Pe coperta unei cărți, un nume e doar un nume și atât. Cealaltă identitate, artistică și culturală, rezidă în substanța acestui tip de activitate care ajunge treptat să ne recomande…

Viața mincinoasă a adulților este, așa cum apare menționat și pe coperta 1 a variantei în limba română, „primul roman scris de Elena Ferrante după Tetralogia Napolitană”. Sunt reluate, așa cum se întâmplă adesea în literatură, teme, personaje și atitudini întâlnite deja în celelalte cărți: divergențele de clasă socială, intruziunea banului, conflictele dintre generații, familia disfuncțională, prietenia, iubirea și, în general, relațiile nonconformiste etc.

Scris la persoana întâi, din perspectiva unei adolescente în plină criză hormonală și identitară, romanul analizează maturizarea forțată a Giovannei, care descoperă că viața și comportamentul tuturor adulților, începând cu propriii părinți, sunt marcate de minciună, falsitate și prejudecăți, fie acestea necesare sau pur și simplu inculcate de o societate napoletană conservatoare.

Când o carte începe ex abrupto cu un enunț șocant și provocator precum „Cu doi ani înainte să plece de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă”, curiozitatea unui potențial cititor este maximă. Înainte de fixarea acțiunii în cronotop, Elena Ferrante speculează inteligent cu antepunerea intrigii: o familie aparent fericită, convențională, pare să-i ascundă fiicei abia ieșită din pubertate o taină legată de una dintre rude. Căci, de fapt, înțelegem ulterior în ce context ar fi putut fi rostită fraza de la începutul cărții; înțelegem, de asemenea, că tatăl Giovannei nici nu a spus, textual, respectivele cuvinte, nu și-a catalogat niciodată propria fiică drept „urâtă”. Pe fondul unei prelungite crize conjugale, bărbatul face o constatare pe care, în chip nefericit, fata o aude și o înțelege conform vârstei, radicalizând cuvintele tatălui pe care îl admira și îl iubea enorm; fizionomia și comportamentul Giovannei sunt asemănate cu mătușa Vittoria, sora tatălui, cu care acesta a rupt orice legătură și despre care afirmă, ori de câte ori se ivește prilejul, că este o femeie rea, egoistă și intrigantă. Vittoria e un outsider, un subiect tabu, astfel încât Giovanna, în momentul în care tatăl îi șoptește mamei că fiica lor începe din ce în ce mai mult să semene cu această mătușă, crede literalmente că e urâtă fizic. La vârsta tuturor crizelor, ce ar putea crede o adolescentă pentru care lumea încâlcită a adulților, adorați până mai ieri, pare deja tarată de minciuni și de ascunzișuri?!

Romanul devine, din acest punct, nu atât o cronică de familie (deși este, inevitabil, și aceasta), cât o analiză necruțătoare, incitantă la nivel prozastic, a relațiilor complicate dintre rude, dintre adolescenți, dintre persoane care aparțin unor generații diferite, implicit care au concepții/mentalități și valori diferite, chiar contrastante. Scriitoarea prezintă, contrapunctic, în capitole variabile dimensional, dedublarea Giovannei din momentul în care, la cererea ei, i se dă voie să își viziteze mătușa și să descopere treptat păienjenișul de minciuni (prin omisiune sau prin prisma deteriorării relaționale); fata, altădată veselă și extrovertită, incapabilă să le ascundă ceva părinților-zei, își construiește acum necesarele măști sociale, mințind cu seninătate, confecționându-și chiar și o viață amoroasă fictivă (sunt absolut delicioase scenele în care discută cu colegele și cu prietenele din aceeași generație). Întâlnirea Giovannei cu Vittoria e hotărâtoare din multe puncte de vedere. Inițial, fata e ușurată: mătușa ei, departe de a fi urâtă, fizic e chiar izbitor de frumoasă; „urâțenia”, dacă se poate spune astfel, irumpe din caracterul vulcanic, nestăpânit, din actele imprevizibile, alternând egoismul cu altruismul, din ura față de fratele care nu i-a îngăduit o posibilă legăturăde dragoste în tinerețe. Ceea ce descoperă Giovanna la Vittoria, lucru care o îndepărtează cumva de părinții ei, iubiți necondiționat până atunci, este faptul că mătușa nu o consideră prea necoaptă pentru a-i face mărturisiri neconvenționale, nu îi ascunde, prevenitor, aspecte asupra cărora planează curiozități și nelămuriri:

„Dacă tatăl și mama mea rămâneau impasibili în fața întrebărilor mele, dar apoi o dădeau cotită când se simțeau stânjeniți și uneori se consultau înainte să-mi răspundă, Vittoria, în schimb, se enerva, ocăra, își manifesta fără probleme nemulțumirea, îmi răspundea, în mod explicit, cum nicio persoană adultă nu făcuse niciodată cu mine” (pag.65).

Fascinația Vittoriei asupra Giovannei se exercită pornind de la această abordare în care adolescenta, aflată deja în căutarea sinelui, se simte luată în serios, coechipieră în discuție. Școala, vizitele la alte familii, relația cu băieții, poveștile ascunse, adesea blamabile din familia extinsă, descoperită prin intermediul mătușii, precum și viața dublă a propriului tată, admirat cu patimă odinioară, toate acestea îi forțează fetei maturizarea. Ea înțelege astfel că linia dintre minciunile necesare și cele impardonabile e subțire până la inobservabil.

Dragostea, un subiect mai mult sau mai puțin tabu, este confundată adesea cu prietenia, cu sexul sau cu imaginile din cărți și din filme. Permanent însă viața bate ficțiunea. Viața are inerente compromisuri. Le are sau le cere, le provoacă. Prin ochii larg deschiși ai Giovannei pătrundem în lumea diversificată a unui oraș italian deopotrivă fascinant și abject.

Cartea Elenei Ferrante se încheie la felde imprevizibil cum a început. Pierzându-și, la cerere, virginitatea cu un băiat care, de fapt, nu întrunește decât parțial calitățile căutate de ea, Giovanna intră bătăioasă și lucidă în lumea adulților.

Viața mincinoasă a adulților de Elena Ferrante