Stendhal și jocul cu granițele literaturii: „Roșu și negru”

Romanul lui Stendhal, Roșu și negru, este o operă aflată, într-o anumită măsură, în zonele marginale a literaturii. Prin literatura de margine înțelegem acea arie gri, aflată la granița dintre valoarea literară autentică și compromisurile consumerismului. Romanul lui Stendhal se joacă cu această graniță, pe care o fluidizează. Pe de o parte, pornește de la structurile schematice ale melodramei, gen literar devorat de cititorii vremii, însă, după cum vom vedea, autorul transgresează fondul melodramatic al romanului, reușită care i-a și facilitat, în timp, intrarea în canonul literar mondial.

Stendhal se naște în 1783, la Grenoble, într-o familie burgheză, ale cărei convingeri regaliste și catolice vor constitui pentru el foarte curând un prilej de revoltă. În școală se distinge ca un foarte bun matematician, dar devine ofițer în campania dusă de generalul Bonaparte în Italia. Demisionat din armată, începe să frecventeze saloanele literare din Paris, unde este primit cu răceală, ca un intrus. În perioada 1806-1814 îl urmează pe Napoleon în campaniile din Germania ca intendent.

Roșu și negru apare inițial în foileton, în „Gazzette Littéraire” din Paris, în 1830, cu mențiunea „Chronique de 1830”. Publicarea în întregime a romanului, pentru prima oară, are loc tot la Paris, în 1831, cu subtitlul Chronique du XIX-e siècle. Autorul nu a fost agreat de contemporanii săi (Chateaubriand, Hugo), iluștri reprezentanți ai romantismului. Cu toate acestea, dorința i s-a împlinit („Nu prețuiesc decât să fiu retipărit în 1900”). Moare subit, în urma unui atac de apoplexie, în 1842,la Paris. Valoarea îi este recunoscută postum.

Protagonistul romanului este Julien Sorel. Acesta este mânat de ambiția de a-și depăși condiția socială, dintr-un complex de superioritate intelectuală.Contextul extern inițial (societatea și familia) nu-i permite această ascensiune. Tatăl voia să-l învețe munca fizică, să fie tăietor de lemne, puternic, nu „firav” și „cu cartea-n mână”. Momentul în care îi aruncă în apă cartea (Biblia în latină) este unul dureros pentru el.

Elementul de paratextualitate concretizat prin titlu poate fi interpretat în două chei. Pe de-o parte, el trimite la hainele celor două cariere pe care le încearcă protagonistul: uniforma militară (roșu) și hainele preoțești (negru). Pe de altă parte, titlul simbolizează cromatic două teme dezvoltate în roman, pasiunea și moartea.

Timpul petrecut în mediul ecleziastic îi conferă un antrenament intelectual în urma căruia, cu ajutorul unei memorii ascuțite, învață Biblia în latină. Acest lucru îi aduce postul de preceptor pentru cei băieți ai primarului de Rénal (pentru ca acesta să-și sporească prestigiul în ținut).Soția acestuia, madame de Rénal, e încântată de alegerea făcută de soțul ei. Femeia se încadrează în tipologia eroinei de melodramă.

Convențional, tipologia trebuie să dea dovadă de o puritate nemărginită a inimii, de altruism și de emoționalitate totală, să aibă capacitatea de a se deda pasiunii integral și să manifeste o slăbiciune exacerbată. În scenariul melodramatic, miezul emoțional al tramei se află permanent sub amenințarea catastrofei (care, cel mai des, se și produce). Eroina e circumscrisă unui destin tragic, pentru că este prea pură ca să supraviețuiască într-o societate burgheză, cu regulile ei.

Este greu ca Julien Sorel să fie încadrat într-o tipologie fixă de personaj al melodramei. Într-o astfel de schemă, Ticălosul are adesea câștig de cauză, scopul lui ultim fiind căderea personajului principal. Eroul masculin nu este idealizat mereu, ci este portretizat mai uman. El nu are aceleași cerințe de perfecțiune ca eroina.

Stendhal ar fi putut să ducă construcția personajului lui Julien înspre stereotipul Ticălosului, însă nu o face. Forța pasiunii este aici convingătoare, oferă autenticitate personajului, ceea ce într-o melodramă apare mai rar (intriga senzațională primează construcției veridice a actanților). Romanul oferă un model uman nou: arivistul, Julien Sorel fiind printre primele personaje care aparțin acestei tipologii.

Madame de Rénal este cu zece ani mai în vârstă decât el. E o fire introvertită, melancolică, meditativă. În ochii celorlalte femei, e percepută drept demodată, retrasă, sfioasă, dar acest fapt nu o deranjează. În fapt, ea este plictisită, dar îl consideră pe soțul ei cel mai puțin plictisitor dintre bărbații pe care îi cunoaște. Căsătorită de conveniență foarte devreme (la șaisprezece ani), ea duce o viață impusă, ceea ce o face foarte vulnerabilă.

Femeia se îndrăgostește de Julien, petrece tot mai mult timp cu el, îi cumpără cărți. Hotărât să-și realizeze o parte din gândurile ambițioase care-l animau, Sorel hotărăște că e de „datoria” lui să fie mișcat de frumusețea doamnei de Rénal și, întocmindu-și un plan de „bătălie” calculat, îi răspunde atenției prin gesturi și izbucniri pătimașe. Deși este atras în mod real de aceasta, el își controlează gesturile și impulsurile, făcând din pasiunea lui un simplu rol de împlinit – își propune să se folosească de ea. Relația lor este descoperită, așa că el este nevoit să plece din Verriès, incomodându-l faptul că trebuie să renunțe la confortul material de acolo, dincolo de faptul că o părăsește pe soția decepționată.

După o perioadă dificilă petrecută la seminar, câștigă afecțiunea abatelui Pirard. Printr-o intervenție a acestuia, Sorel intră în serviciul de secretar al bogatului marchiz de la Mole. Astfel, o cunoaște pe fiica lui, Mathilde, aflată la antipod față de madame de Rénal. Sentimentală, rece, orgolioasă și temperamentală, această tânără nobilă îl copleșește o vreme cu dragostea ei, are inițiative teribiliste (îi cere să intre pe geam în camera ei, spre exemplu), dar se plictisește brusc și începe să manifeste incaccesibilitate. Julien nu o iubește, însă e mândru că a atras atenția unei tinere de poziție socială superioară. Răceala pe care Mathilde o afișează după primele zile de voluptate îl stârnește, însă. Începe un joc al indiferenței, prin care îi recâștigă interesul (simulând o anumită slăbiciune pentru doamna de Fervaques).

Ambițiile lui Julien par, după o perioadă, să se realizeze. E înnobilat, devine locotenent de husari, e pe punctul să obțină consimțământul marchizului și de a se căsători cu Mathilde, care așteaptă un copil. Dar primește o scrisoare de la madame de Rénal, scrisă la insistențele confesorului ei, în care îl denunță ca pe un arivist fără scrupule. Șansele ascensiunii lui sunt, astfel, compromise.

Julien se întoarce la Verriéres și își rănește fosta amantă prin două focuri de armă. Pe parcursul procesului, își asumă vina pentru faptă și nu încearcă să se apere, manifestând dispreț pentru jurați până în ultima clipă (toți fiind burghezi). Dincolo de faptul că e vinovat, jurații îl condamnă pentru că tinerii ca el erau considerați periculoși și „trebuiau înlăturați”.

Madame de Rénal moare la scurt timp după proces, la care a fost prezentă, încercând să îl apere. Aceasta este considerată în critica literară una din cele mai pure, luminoase figuri de personaj feminin din literatura franceză. Și-a înșelat soțul din naivitate, nu din viciu, și are mustrări.

Scena finală este de o monstruozitate îngrozitoare. Mathilde face un gest de posesivitate extremă: urmează cortegiul funerar al amantului său, în timpul căruia îi ține capul pe genunchi, asemeni unui trofeu. În timp ce critica franceză o consideră pe madame de Rénal de o tandrețe pudică, Mathilde este văzută drept femeia capabilă doar de o iubire rece și monstruoasă.

Personaj exemplar pentru morala egotistă, așa cum îl caracterizează în jurnalele sale Stendhal, Julien Sorel este obsedat de satisfacția personală, devenind un veritabil pragmatician al iubirii transformate în mijloc de ascensiune socială. Este unul dintre elementele constitutive ale romanului Roșu și negru, prin care schema melodramatică, plasată la marginile literaturii, din asocierea cu consumerismul, este depășită de această operă, astfel că intrarea ei în canonul marilor romane romantice franceze este asigurată.

Roșu și Negru de Stendhal