Când Inocenţa şi Naivitatea intră în politică

Faptul că Puterea demonizează, de cele mai multe ori, nu este nici un secret. Spiritual, trebuie să înţelegi şi… demonizarea. Nu numai pentru a-ţi iubi duşmanul ori pentru a întoarce obrazul. Parafrazând, unde-s doi, Puterea încolţeşte, caută victima! Din acest punct de vedere, chiar orice poveste de dragoste, când Iubirea uită regulile, este un joc de putere! O ştiu un Milan Kundera, un Pascal Bruckner, ca să dăm doar două nume… literare!

Despre dragoste(a pentru aproape şi) în politică, întru, prin, în condiţiile în care… Democraţia nu a fost niciodată mai sexy, după cum se subintitulează primul roman al lui Andrei Velea, de fapt despre social-politic este această carte îndrăzneaţă, aproape monografică, deşi nimic sau aproape nimic din ceea ce plictiseşte într-o monografie nu întâlnim în volumul care debutează ca într-un Ginsberg prozaicizat:

Este luat un oraş de mărime medie încremenit în proiectul sau lipsa de proiect post-revoluţionar, post 1989, prins în plasa birocraţiei continuatoare sau restauratoare a unei vechi puteri, întâmplător, la scara Istoriei, comuniste; se miroase această putere, se constată că trebuie împrospătată, de către eroi, se încearcă aceasta şi se sfârşeşte cu un eşec demn de frumuseţea naufragiului Titanicului. Aparent nu moare nimeni, nimeni nu suferă: dar „dispariţia” unui număr însemnat de oameni (în deceniile de după 1989) înseamnă ceva: moarte naturală sau nu, de oftică, necaz, refugiere economică, scârbă, greaţă, retragere ş.a.m.d.

Desigur, romanul lui Velea cuprinde doar o campanie electorală, prima care a arătat o oarecare trezire politică a unei generaţii care a luat altfel de măsuri: s-a mobilizat, s-a organizat, a devenit conştientă de Puterea Nesimţirii absolute, absolut fantastice, care te poate privi în ochi în timp ce te ucide, direct, scurt sau încet, încet…

Din acest punct de vedere, este şi un roman al complicităţii, al colaboraţionismului de târg care a început să uite de visele oricărui oraş care a fost porto franco şi al doilea oraş ca mărime al unei ţări tinere!

Scriam în altă parte că „nebunia zilelor noastre transformă parțial cartea într-un roman politic, dar unde Iubirea pare să învingă toate mizeriile ascunse sub preșul construirii României europene!

Scria şi Doru Căstăian despre „#Agora” și autorul ei: „Andrei Velea este un poet al cotidianului, un observator atent și critic, un prozator care adună improbabil, în același spațiu narativ, obsesiile pentru istorie, prezent și dragoste. O călătorie intensă și adictivă, la capătul căreia vă veți simți mai bine situați atât în istorie, cât și în afara ei.”

Andrei Velea, care a încercat să intre șamanic și în pielea și ritmurile unui Jim Morrison (într-o carte de poeme, dar chiar şi prima variantă a romanului era îndatorată formaţiei „The Doors”, titlul iniţial fiind, dacă nu mă înşel, „Timpul ezitărilor a trecut”, după versurile din „Light My Fire”: The time to hesitate is trough/ No Time to wallow in the mire.”, care sunt păstrate ca moto), realizează și o satiră demnă de puterea de sinteză a unui Caragiale. O campanie electorală se sfârșește cu… pierderea unui candidat, dar şi cu descoperirea unui personaj care, într-un fel îşi pierde inocenţa… politică, mai păstrează ceva naivitate, poate visa (împreună cu scriitorul) și la o continuare a romanului, în care Iubirea poate rezista sau poate lua alte înfățișări…

De altfel, scriitorul declara în urmă cu ceva timp, întrebat despre proiectul său de roman:

„Un grup de tineri au oportunitatea de a forma o filială a unui partid nou, „de dreapta”, se cunosc la o bere și tot la o bere decid să îl susțină pe unul dintre ei pe un post de senator. Partidul lor se numește generic „Mișcarea Civică”. Chiar dacă fac parte dintr-o alianță cu un „partid mare”, nu e precizat niciun alt nume. Ceea ce mă interesează este, mai degrabă, să prind ceva din mecanismele care motivează și care demotivează un tânăr din ziua de azi să se implice în Societatea Civilă și, mai departe, în politică. Nu e vorba de politica mare, ci de cea „la firul ierbii”, a lui „2%”. Vreau să surprind acea stare de ezitare, de neclaritate, de tragere de inimă și de dorință de a schimba lucrurile, dar și de lipsă de convingere profundă că „se merită”. Într-un fel, pe Bogdan, personajul principal, îl ajută Mădălina să se decidă, o tânără pe care o cunoaște în contextul campaniei electorale. Între cei doi se înfiripă o poveste de dragoste, care e urmărită de-a lungul cărții și care încheie romanul. Cheia cărții e dată de un „poem” misterios, „pescuit de pe internet”, care vorbește despre tânăra generație, despre aspirațiile, iluziile și deziluziile ei. Poemul, inspirat de „Howl” de Allen Ginsberg, traversează ca un fir roșu romanul fără a oferi vreo soluție anume.

Cum ar putea fi definită o victorie, aşa numindu-se şi ultimul capitol, din cele şapte? Poate că victoria e o înțelegere mai bună a mecanismelor Societății Civile, poate că e câștigarea conducerii filialei în pofida pierderii alegerilor sau poate că e tocmai povestea de dragoste care devine punctul principal la încheierea cărții și face posibilă o viitoare carte cu centrul de greutate schimbat…”

Bref, fără a fi deloc naiv sau inocent în literatură, despre politică şi viaţa literară mai este loc de discuţii, Andrei Velea a reînviat quasi-post-umanist un strigăt socratic de bucurie, înrudit cu acel „Da” al eroinei Molly Bloom din „Ulysses”, dintr-un anume „preaplin”: chiar şi bucuria de a gusta dintr-o cupă de cucută de dragul Adevărului, bucuria de a te plimba prin ploaie, ca în ultima scenă a cărţii, unde se rememorează şi primii paşi ai iubirii, meditaţia împletindu-se şi cu o părere simpatică:

„Tot timpul ţi s-a părut superficial felul în care femeile se îndrăgostesc şi susţin că iubesc. Iniţial brusc, fără drept de apel, pentru totdeauna, implacabil, brutal. Pentru ca, apoi, să realizeze, cu aceeaşi inocenţă, că greşesc. (…) Ți-era greu să-ți răspunzi dacă ai fi participat sau nu la toată povestea legată de candidatura lui Cătălin dacă nu era ea, Mădălina. Blogurile și societatea civilă versus Mădălina… Nonsens! Cu formele și cu farmecul ei, cu implicarea și cu energia ei, Mădălina ți s-a dat din prima fără să-ți ceară nimic în schimb. Fără nici măcar să discute despre asta. Cât de mercantile îți păreau toate poveștile de dragoste pe care le mai trăiseși înaintea ei… Ceva trebuia dat pentru altceva… Era troc, nu dragoste! Doar pentru Mădălina renunțarea era ceva natural. Și nu era depersonalizare, ai fi detestat asta, ci prea-plin. Ea se dădea și atât. Din pasiune, ai simțit din prima secundă! Și nu însemna o pierdere, ci un plus pentru ea. Așa că, atunci, în sediul de campanie, în așteptarea tensionată a numărătorilor parțiale, ai tras-o discret de mână și i-ai spus „Hai pe faleză!” Ea a încuviințat tacit.

Ați mers încet, încet pe strada Domnească. Frunze putrezite, mizerie, bălți. Centrul orașului… Nu vă vorbeați. Ai fi putut să-i povestești cele văzute în timpul zilei de votare, dar te gândeai că nu are nici un rost. Urma să se lămurească, în curând, totul. Cei din sediul de campanie promiseseră să vă sune. Ploua încet, cald, ca în aprilie, așa, nu ca-n noiembrie. Ea își despletise părul lung și negru pe spate. Ca-n acea seară din Daily, când te-a ajutat să te decizi dacă să organizezi mitingul de protest… Mai mult ea luase hotărârea. În dreptul hotelului Galați, ai privit-o atent. Te avantajau luminile. Părea că nu se gândește la nimic, ci doar că se bucură, pur și simplu, de ploaie. Ea, care mobilizase tot internetul să iasă la vot… Apoi, pe dreapta, Dakota. Acolo o văzuseși pentru prima dată, un pic gelos că le acorda mai multă atenție celorlalți… Ați coborât pe faleză, în dreptul impunătorului spărgător de gheață Perseus. Fluviul, întunecat și brăzdat de ploaie. V-ați îndreptat spre zidul rockerilor. O strângeai pur și simplu în brațe, acolo, pe trepte, și nu vă spuneați nimic. Te simțeai nătâng, ca-n liceu. Îi sărutai bărbia, nasul, pleoapele, întretăierea sprâncenelor, fruntea…”

Precum se observă, personajul principal intră în politică mai ales din dragoste; în paralel, pe lângă un jurnal erotic, este şi un jurnal de campanie electorală (alt titlu provizoriu al cărţii a fost „Compania electorală”, cu accentul pus de un basarabean, personaj cu accent!), dar şi de zi de vot:

„Navigați incert pe străzile cartierului, acest păianjen de noroi, gânduri și beton. (…) Până la prânz, nu ați observat nimic suspect. Nici incidente, potențiale fraude, dar nici alegători. Cartierul dormea. Sau toți făceau mici pe aragaz în apartamentele strâmte, întunecoase, gri. Era cald afară, zece, unsprezece grade, destul de mult pentru mijlocul lui noiembrie. Se anunța cea mai caldă iarnă din ultima sută de ani. Și, totuși, un îngheț brusc… La un moment dat, ați ieșit din mașină și ați luat cartierul la picior pe căi separate. Cotloane, gunoaie, consignații, câini, vagabonzi, fete tinere în fuste scurte, frunze nepieptănate și sticle de alcool demult băute, toate îți treceau apatic prin vizor. Cum să suni să reclami pe cineva care se pitește după un garaj, privind atent, misterios, împrejur? Nu are nimic de ascuns, doar urinează… (…)

Ați împărțit prânzul celor din secțiile de votare, apoi ați revenit la sediul de campanie pentru cea de-a doua ședință. „E bbbine! Douăzeci și unu la sută prezență la nivel național, cam douăzeci și trei pe colegiul nostru. Am recuperat mult din dddiferență!!! Cincizeci și cinci de procente domn’ profesor, treizeci și două Cătălin!” Mirel era de-a dreptul încântat. Ți-ai zis că nu are cum să inventeze cifrele alea doar ca să vă mai salte vouă moralul. Nu-l credeai în stare de așa ceva. „Sss-a văzut că viitorul senator, Cătălin Nectaria, a vizitat secțiile de votare din jumătate de cartier șșși că au mai ieșit tinerii. Totul se joacă diseară, acum pare posibil orice rezultat! Nnne mai auzim la închiderea urnelor.” Era atât de obosit și de încântat încât, te gândeai, ar fi meritat o șampanie imensă la sfârșitul zilei. Te regăseai parțial în implicarea lui. La tine, mai degrabă curiozitate, la el, mai mult poftă! Totuși, de vreo două ore, nu mai venea nimeni la urne… Cam așa arătau estimările pe la jumătatea zilei. Toți făceau calcule. Că dacă s-au recuperat procentele astea în atâta timp, atunci… Ai preferat să o suni pe Mădălina. Se distra pe Facebook. „Am băgat câteva procente în plus de la mine, pe surse, așa, să mobilizez tineretul. I-am dat aproape la egalitate!” „Ești într-o dungă!” „Tu vorbeai, domn’ blogger, cu poemele alea alambicate?!?” Era veselă și plină de energie.

Dădea să se lase întunericul… Ploaia pornise din nou, mai abitir decât în dimineața zilei de votare. Erați în fața Școlii 11, parcați ambiguu, cu două roți pe bordură. Aburi grei, liniște în mașină, dar și în sufletele voastre. Un fel de caimac cleios, neutru. Îl așteptați pe Cătălin, anunțase că ajunge din minut în minut. Candidatul avea dreptul să viziteze secțiile de votare, să se intereseze despre cum se desfășoară procesul de vot, să dea mâna cu alegătorii… Deodată, se-aud niște strigăte ciudate și niște câini lătrând prelung, parcă la luna care se profila timidă pe cerul înserat din fața parbrizului. Ciuliți urechile, urmăriți câteva clipe cum lumea aleargă către un loc anume, apoi, ca la un semn, ieșiți cu toții din mașină. Pe una dintre laturi, școala gimnazială se învecina cu o de școală specială, pentru copiii și adolescenții cu probleme. Câțiva puști, în pijamale, urlau straniu și trăgeau cu mâinile de gardul de fier care înconjura clădirea. Instructoarele încercau, din răsputeri, să-i dezlipească. Pe aleea strâmtă și murdară dintre cele două instituții, lumea se bulucea. În mai puțin de un minut s-a auzit și mașina Salvării. Un bătrân murise acolo, în ploaie, imediat după ce-și exercitase dreptul la vot.

(…) Valuri, valuri, valuri. Imaginai valuri rotunde, valuri infinite de tineri care să ia cu asalt secțiile de votare. Valuri în ploaia care se repornise dezlănțuită peste cartier, valuri prin aerul mult prea cald pentru noiembrie. O vreme numai bună de-o plimbare până la secția de votare, îți spuneai. Sub o umbrelă. Sau cu părul despletit. O ștampilă, un vot, o ieșire în oraș… Apoi un bar, o bere, două, trei, un cocktail, ceva, înainte de-a merge în club. Mădălina te tot întreba prin sms „Ies?!? Hai, zi că ies. Pe Facebook așa promit…” Ceva se simțea. Peste frunzele putrezite și peste bălțile din trotuare lipăiau, grăbiți, pașii… Siluete subțiri se insinuau prin întunericul care dădea să le cuprindă pe toate. La lumina farurilor mașinii tale și a felinarelor din cartierul năpădit de ploaie, tinerii ieșeau la vot, ascunși sub glugi sau sub umbrele. Aveai un CD cu Yngwie Malmsteen în mașină. Nu prea ți-era clar ce gusturi au Liviu și Mihai, dar le-ai pus piesa „Rising force”, un heavy metal alert și încurajator. Tinerii ieșeau de prin scările cenușii de bloc, într-un flux care ai fi sperat să nu se mai termine și care, parcă, asculta muzica ta. Ai fi deschis portierele mașinii și ai fi dat la maxim, să trezești emoții, să decretezi mobilizarea! Să se închidă secțiile de votare peste trei zile, peste o lună!, ai fi strigat în cartierul brusc dezmorțit. „Ies”, i-ai scris Mădălinei. Sau „Yes”. Rising force! Lipăiau, alergau, rumegau distanța față de secția de votare, veneau, călcau, făceau să tremure, descărnau, dezintegrau, desţeleneau, sfâşiau, cuprindeau pe dinăuntru şi măcinau, explodau, şuierau, zbierau, nu-ți mai era deloc clar, dar năvăleau, luau cu asalt, se vedeau răsărind de peste tot, într-o dorință de schimbare. Da, timpul ezitărilor a trecut! Îi admirai cum înotau în ploaia caldă de noiembrie, prin parbrizul curățat ritmic de ștergătoare. Ocoleau picăturile de ploaie într-un dans bizar înspre urne. La întretăierea ambiguă a întunericului cu lumina, sub indecizia felinarelor, un fel de forță creștea nevăzută în cartier, însoțită de râsete vesele în ploaia dimprejur și de un fel de optimism debordant, iar tu nu mai înțelegeai deloc dacă totul e doar în imaginația ta sau se întâmplă aievea… Rising force…”

Spuneam de Caragiale: multe dintre personajele politice descrise, unele reale, sunt demne de o antologie a caracterelor, vorba vine, politice: Paloşanu şi madam Furtună sunt pur şi simplu bestiali! În scenele de mai sus, unele amintind şi de „Portocala mecanică”, poate chiar şi de „Zbor deasupra unui cuib de cuci”… votanţi, sic, dar şi de menţionatul deja Ginsberg ori de… implicarea poetică a unui Bob Dylan în politica…naivă a lumii, găsim resurse pentru a considera romanul lui Andrei Velea şi un roman-rock, un rock-roman care strigă, dar fără duritatea unui Morrison drogat, sângele rece al naratorului, luciditatea scriitorului care încearcă să fie neutru lăsând totuşi să se audă:

„Mamă-istorie…. Vreau să te…”, anglo-americanul parcă o zice fără vulgaritate, „I want to fuck you”, până la orbire, precum un damnat la curtea Regelui care nu moare niciodată!

„#”-ul adăugat în final la titlu este un omagiu adus mişcărilor de protest ulterioare momentului scrierii cărţii, ale cărei capitole mai sunt, în ordine: „Bere şi pizza la Dakota”; „În căutarea unui candidat”; „Cucerirea cartierului”; „De pe blog, în Agora”; „Tunelul peste Dunăre” (aluzie savuroasă pentru nişte afaceri dubioase cu o veşnică trecere a Dunării la Galaţi peste un pod preschimbat la un moment dat într-un tunel!); „Anatomia unui miting de protest” şi deja menţionatul „Cum ar putea fi definită o victorie”…

#Agora de Andrei Velea