„Calitatea luminii” de Mircea Pricăjan

Luna decembrie, de obicei o lună nebună, nebună, a venit anul acesta cu o serie de surprize plăcute, care au contribuit semnificativ la calmarea vortexului de informații, evenimente în care suntem atrași fără să ne întrebe nimeni dacă dorim sau nu să fim implicați. Deschiderea unui lanț de librării – saloane de carte (salutăm astfel inițiativa Editurii Ratio et Revelatio) este, fără îndoială, un act de mare curaj într-un oraș de mărime medie din România (mă refer, evident, la Oradea), unde o bună parte din locuitorii urbei se luptă cu rigorile unui sistem complex de taxe, impozite, prețuri, promoții, reduceri…. Cu atât mai surprinzător a fost să remarc numărul mare de participanți la o lansare de carte în Ajun de Crăciun, pe data de 22 decembrie 2016. A fost o reală plăcere să constat că publicul – eterogen ca vârstă și preocupări – a fost direct interesat de eveniment, dovadă atenția cu care au ascultat cei trei vorbitori (Marius Miheț, Dan-Liviu Boeriu și Miron Beteg), la care se adaugă autorul și actrița Mirela Niță Lupu, cea care a citit un fragment din roman, dar și faptul că nimănui nu i-a trecut prin cap să-și facă un selfie lângă un raft cu cărți, numai pentru a demonstra că citește.

Colecția Ego. Proză a prestigioasei edituri Polirom s-a îmbogățit în această toamnă cu romanul Calitatea luminii a tânărului autor orădean Mircea Pricăjan, consacrat deja ca un traducător redutabil din limba engleză. De-altfel, acest lucru se observă în felul cum a lucrat fiecare frază în parte, atenția cu care a selectat atributele prin intermediul cărora a reușit să realizeze descrieri dureros de palpabile ale naturii, dar și ale tipologiilor umane cărora le sunt subscrise cele două personaje cheie ale romanului – Antim și Carmina. Cele douăzeci de capitole ale romanului relativ scurt, 200 de pagini, reprezintă etapele maturizării lui Antim, ale acceptării propriei identități, punctul culminant reprezentându-l decizia neașteptată de a petrece un sfârșit de săptămână la munte, împreună cu soția și Codin, băiatul celor doi soți, copil care i-a făcut să-și scoată la suprafață toate angoasele de care Antim devenise conștient încă din perioada adolescenței, o perioadă neagră, dar necesară în procesul de construcție a propriei personalități:

„De fiecare dată când se găsea singur în puterea nopții fumând o țigară, gândul i se întorcea la perioada aceea neagră. O făcu și acum, inspirând adânc și privind de-a lungul văii Arieșului, încruntându-se și imediat înseninându-se la loc, amintindu-și pe dată, ca din reflex, care fusese până la urmă adevăratul leac al agitației sale cronice.” (p. 17 – 18)

De fapt, Antim era maturizat înainte de vreme, iar diferitele fațete ale fricii, inclusiv angoasele specifice pubertății și adolescenței, pe care cititorul le recunoaște imediat, având chiar o senzație de familiaritate, nu reprezintă altceva decât probele pe care, asemenea semizeilor antici, trebuie să le parcurgem și să asimilăm suferințele asociate inevitabil cu acestea:

„Da, în copilărie, până la treisprezece ani, cunoscuse frica, acea lighioană sperioasă care începea să se zbată în el la cea mai mică tresărire, dar numai în adolescență cunoscuse spaima care izvora din ceea ce considera atunci că era singurul motiv adevărat – moartea. Când s-a văzut confruntat de aproape cu propria-i mortalitate, atunci a înțeles că fricile copilăriei nu aveau deloc legătură cu aceasta, ci doar cu ideea de amenințare, de durere, de lacrimi. Copilării, în comparație cu hăul care amenința atunci să îl înghită definitiv, iar dispariția sa avea pe vremea aceea toată încărcătura ultimativă a extincției întregii lumi – căci el însuși era lumea.” (p. 60 – 61)

Dialogul interior al personajelor amintește de structura prozei japoneze, de acea sinceritate cu care asiaticii își acceptă soarta, chiar dacă viața lor este, adeseori, un lung șir de probleme de rezolvat, boli necruțătoare, eșecuri sociale. Nașterea lui Codin îi determină pe Antim și Carmina la un exercițiu dureros de sinceritate și de acceptare a propriilor limite, dar și a frumuseții vieții în doi, fără de care niciunul dintre ei nu se simte împlinit:

„Nu era corect ca viața unui om să stea astfel în mâna altora, era ceva fundamental greșit în tot acest aranjament, o responsabilitate de-o asemenea magnitudine trebuia rezervată exclusiv semizeilor, dacă nu de-a dreptul zeilor cu acte în regulă. Figurile tutelare nu puteau să fie doi hăbăuci care nu dețineau nicio certitudine pe lumea asta. Cum aveau ei să-l călăuzească în primii ani pe Codin, cum să-l pună pe drumul cel bun, când ei înșiși încă dibuiau calea? Cu fiecare nou eșec (iar primul și cel mai strigător la cer era chiar refuzul micuțului de a dormi un somn odihnitor) se adâncea în Antim hăul aducător de groază paralizantă.” (p. 155)

Dialogul interior permanent al celor două personaje este subliniat de frazele lungi, una chiar se întinde pe aproape trei pagini, dar fără să simți, ca cititor, vreo dificultate în urmărirea firului narativ. Dialogul interior al lui Codin, un copil de nici nouă luni, reprezintă o modalitate fericită de a încheia procesul de maturizare al celor doi soți, și totodată un mod de a concluziona narațiunea. Lectura fluentă ne pune pe gânduri, ne determină să ne confruntăm cu propriile noastre dileme, dar fără a dramatiza excesiv. De-altfel, adeseori întrebările pe care și le pune Antim te fac să zâmbești involuntar, ceea ce recomandă romanul ca pe o lectură de vacanță, dar nu ca pe o lectură de umplut timpul sau una care să-ți elimine o eventuală plictiseală cotidiană.

Editura: Polirom