Crăciunul european, clișeistic sau nu, miroase altfel decât cel american. Voi încerca să aleg o varietate cât mai largă, precum o cutie de fursecuri bine asortate. Cu fundiță pe cutie, dacă aveți chef.
1. Pentru o tranziție ușoară, începem cu un film cunoscut. Acțiunea are loc în New York, dar regia este a unui faimos britanic. Eyes Wide Shut (1999) al lui Stanley Kubrick se desfășoară de Crăciun, dar atmosfera nu e nici caldă, nici intimă. Fractura cuplului (atât în ficțiune, cât și în viaţă) Cruise/Kidman pare mai evidentă şi mai dureroasă din cauza momentului ales; jocul cu pericolul al personajului lui Tom Cruise pare echivalentul adult al actului copilăresc de a-l pândi pe Moş şi a dezvălui magia, chiar cu riscul de a o pierde pentru totdeauna. Dar povestea nu are nimic festiv, magic, familial. Din contră. E crudă și seacă, deși frumos învelită în ritualuri, erotism, decoruri elegante și atmosferă intensă. Promite petrecere și seducție, ca să se termine vorbind despre ridicolele jocuri secrete ale celor puternici, despre droguri, boală, moarte, trădare, toate aflate dincolo de uşa căminului, dacă faci cumva greșeala să-i uiți normele și să explorezi interzisul de afară. Magicul şi atractivul se transformă în maladiv şi hidos. Peste tot sunt neoane, curcubee, lumini de pom, lameuri și strălucire. Și personajele poartă măști vizibile sau nu.
Lentoarea exasperantă, mesajele ascunse ce au adus faimă filmului, transformă povestea într-o ghicitoare misterioasă. Dar nu din cauza structurii de thriller, ci din cauza creării așteptării unui răspuns, a unui motiv pentru tot ceea ce se întâmplă cu acel cuplu aparent fericit, asupra căruia acționează forțe imprevizibile în lumea decadentă în care trăiesc. Alice și Bill, egoiști, reci, bogați și atractivi, se merită unul pe altul. Un film frumos şi dur, ca să vă fie masa bogată.
Kubrik a fost veșnic înconjurat de teorii ale conspirației. De la ideea că el ar fi filmat prima aselenizare a omului, până la moartea lui imediat după premiera acestui film, putem vorbi despre o viață în aparență stranie și periculoasă. La fel ca și această propunere.
2. Continuăm cu In Bruges (2008). Unul din filmele mele favorite. E povestea unor asasini plătiți desfășurată în frumusețea de oraș medieval care este Bruges (Belgia). Regia îi aparține irlandezului britanic Martin McDonagh (Seven Psychopaths). Eroii sunt și ei irlandezi. Ray, interpretat de Colin Farrell, zice la un moment dat: „There’s a Christmas tree somewhere in London, with a bunch of presents underneath it that’ll never be opened.” („Exista un pom de Crăciun undeva în Londra, cu o grămadă de cadouri sub el care un vor fi niciodată deschise.”) Replica asta e un soi de diagnostic, o oglindă a alienării eroilor ce simt distanța între ei și oamenii normali. Afișul de cinema te făcea să crezi că filmul e o porcărie clișeistică. Păi nu e. Mă bucur că e în colecția mea. Mă bucur imens. L-am văzut de 5 ori. Scriitura e la mare artă (muuuult peste celelalte filme ale lui McDonagh), iar interpretarea actorilor o desfătare. Bruge-ul înzăpezit, sumbru și poetic, este cel mai înfiorător și mai frumos loc pentru a muri de sărbători. Deși eroii sunt toți răi din punctul de vedere al opțiunilor morale legale, avem un câștigător: Harry (Ralph Fiennes) este răul răilor, unul dintre cei mai buni răi din istoria filmului. Dacă vreți mari recitaluri care să arate de ce acești actori au ajuns faimoși, aici aveți unul dintre cele mai bune exemple. O fi Fiennes un rău de lux, poate psihotic, poate psihopatic (nu mi-e clar!), dar și Farrel nu doar că face față, ci rupe sufletul. Căci și asasinii ăștia plătiți, pierduți într-un oraș înzăpezit și tenebros, până la urmă tot oameni sunt!
3. Am început cu un film britanic în America, am continuat cu alt britanic în Belgia. Urmează un film cu un statut de „cult movie”, semnat de britanicul Terry Gilliam (1985) și numit Brazil. Mulți zic că nu e la nivelul capodoperelor lui. Că opera asta se vrea prea cuprinzătoare. Că e prea barocă. Poate că cere prea mult bagaj cultural ca să fie descifrate toate straturile plăcintei. Dar se poate și fără. Nu pierde sens și nici substanță dacă nu te prinzi ce bucățică e kafkiană sau orwelliană. E favoritul meu dintre filmele lui Gilliam și nu-mi pasă dacă vă supărați și-mi dați cu 12 Monkeys peste ochi. (Nu bag în aceeași găleată filmele cu Monty Python, că-s un gen aparte). Nu numai că e favoritul meu din toată munca regizorului, dar e și distopia mea favorită, poate la bătaie cu Delicatessen (1991, regia Jean-Pierre Jeunet și Marc Caro). Sunt timpuri numai bune să ne amintim cum funcționează dictaturile. Eroul Sam Lowry este interpretat de un hiper-versatil Jonathan Pryce. Mai apar actori mari, precum Ian Holm, Bob Hoskins. Robert de Niro, de nerecunoscut dacă nu se știe că trece prin acest film, este teroristul municipal Harry Tuttle. Expresionist, suprarealist, exercițiu intelectual, film bizar fără legătură cu Brazilia (doar cu un cântec ce dă titlul acestuia), e un film de văzut oricând, ca şi celelalte prezentate aici, unde Crăciunul e un accident decorativ.
4. Trei britanici, ajunge! Trecutul meu acumulează prea multe filme din zona asta. Acum sunt subjugată de nordici, mai precis de danezi. Înainte să mergem în Scandinavia, un popas în Franța, cu filmul Un conte de Noël. Povestea asta de Crăciun, regizată de Arnaud Desplechin, folosește sărbătorile ca pretext de reunire. Cred că putea foarte bine folosi o aniversare sau orice altă dată dintr-un ritual familial. Poate că asta-i sărbătoarea al cărei spirit se opune cel mai mult realității acestei familii. Istoria e dureroasă, dezvăluind relații complicate între rude. Un film dur, deloc sărbătoresc. Mama, numita Junon (Catherine Deneuve), precum zeița romană ce patronează căminul și maternitatea, suferă de o maladie genetică, aceeași ce i-a omorât o odraslă (micul Joseph) cu mulți ani înainte. Fiul cel rău, cel ce nu iubește pe nimeni, alcoolicul Henry (Mathieu Amalric), pare să aibă soluția problemei. Compatibilitatea genetică i-ar permite să-și salveze mama. Întâlnirea dezvăluie încet motivele urii pe care unii membri ai familiei și-o poartă, în timp ce Junon are sabia lui Damocles atârnându-i deasupra capului. Numele Dedalus al altui personaj trimite la Ulise de Joyce. Miroase până și a psihanaliză freudiană. Poți să vezi ceva Nietzsche în intriga asta, sau adie stilul lui Bergman (că tot vorbeam de nordici!). Mie-mi amintește de reuniunile pline de cruzime, dar frumos ambalate, din teatrul lui Cehov. Exact ce am promis: un film complex, departe de dulcegăriile crăciunești livrate la TV zilele astea.
5. Cireașa de pe tort, evident, la sfârșit. Se întâlnesc: regizorul meu danez favorit cu actorul meu danez favorit. Adică: Thomas Vintenberg regizează Jagten (2012, Vânătoarea). Protagonistul este intensul, straniul și mereu surprinzătorul Mads Mikkelsen (cel mai bun actor la Cannes în acest film). În 1995, acest regizor împreună cu Lars Von Trier au făcut Manifestul Dogma, baza pentru realizarea unor filme lipsite de efecte și artificialitate, opusul industriei americane. Influența mondială a fost și este imensă. Filmele nu se puteau diviza pe genuri, nu puteau fi semnate de către regizori și se urmărea o unitate temporală demnă de teatrul clasic. Primul mare film al lui Vintenberg făcut după rigorile Dogmei adună o familie mare și stimată în jurul unei mese cu prilejul unei aniversări. Mă gândesc că putea să fi fost foarte bine Crăciunul, ca-n filmul anterior. E vorba despre Festen (1998, Sărbătoarea). Ocazia scoate la lumină abuzurile sexuale ale tatălui asupra fiicei ce lipsește de la masă pentru că s-a sinucis. Filmul propus azi este opusul lui Festen. Lucas, un tânăr educator foarte iubit de colegi și prieteni, recent divorțat, ce încearcă să-și refacă viața, e acuzat pe nedrept de abuzuri sexuale asupra fiicei celui mai bun prieten al sau. Evident, pentru contrast, acțiunea are loc de Crăciun. Ce e fascinant în acest film e că nu are răi! Nu te poți supăra pe fetița care înțelege și potrivește greșit gânduri, vorbe și imagini. Imposibil să nu admiți și uniunea monolitică a comunității de vânători împotriva unui posibil prădător sexual de copii. Dar spre deosebire de oraș – tu, spectatorul -, știi că e vorba de o condamnare teribil de injustă, căzută ca un blestem din tragedia antică peste capul educatorului Lucas și ți se strânge sufletul, iar empatia te târăște prin viața lui de proscris. Imposibil să nu te întrebi: „Ce-aș face în locul lui?” „Aș pleca”, mi-am zis. „Nu te poți dezvinovăți de așa ceva. Aș pleca.” Dar eu sunt o rătăcitoare din fire. Lucas e un om cu rădăcini, foarte leal, încăpățânat și cu principii ferme. M-a dărâmat acest film. E un șantaj emoțional cap-coadă. E îngrozitor să vezi cum o comunitate se poate transforma într-un tăvălug implacabil, irațional, capabil să zdrobească o ființă fără ezitare. Dar și logic! Azi este singurul film văzut în viața mea la care zic că nu se putea scrie, regiza sau interpreta altfel, fără a afecta perfecțiunea unei situații fără ieșire. Mâine, nu știu… Poate se rupe vraja. E un film despre frică și instincte. Despre situații ce transformă în monștri ființele cele mai pașnice, pentru că-s puse în ipostaza de a-și apăra puii. E pe lista mea scurtă de filme de nota 10. Când nu am nici un singur reproș de făcut unui film (ceea ce e puțin probabil să mi se întâmple, fiindcă sunt o mare căutătoare de nod în papură), îi dau nota zece. Extrem de rar, cum spuneam. Se întâmpla mai des în tinerețe, când mă ciocneam pentru prima dată de capodopere și mult mai rar la maturitate, când recunosc șabloanele în secunde și văd pe unde șerpuiește scenariul și mă plictisesc deja de la introducere, fiindcă simt în degete finalul. Îmi pare că urmăresc același film o dată și încă o dată… cum vă spuneam în primul meu articol: un etern déjà-vù. Dar Jagten e o compatibilitate totală cu felul meu de a vedea cinematografia. Din cele 10 filme propuse de sărbători, dacă alegeți doar unul, sper sa fie acesta.
Însă, dacă doriți un clasic erou simpatic și musculos care învinge răii înarmați doar cu puterea zâmbetului, mai bine vedeți eternul Die Hard, cu Bruce Willis și v-ați bifat Crăciunul cinematografic de pe listă.
Notă: Imaginea reprezentativă este din „Brazil”.
