Fericirea o cuprinde treptat, pe măsură ce gustă aerul acrișor al nopții, undeva există lumea, de capul ei, nimănui nu-i pasă de cerul înstelat, doar ei, aici, ar putea să se înalțe și să contemple planetele de la egalitate, să zumzăie printre ele – acolo nu există sus sau jos, nu există sunete, nici priviri, nici emoții, nici gânduri, doar corpuri cerești luminate de soare sau de alte stele, altele și altele, mereu altele, mereu noi, uluitoare – la un semn le face să dispară și să apară, privește cu un ochi, apoi cu celălalt, apoi din nou cu amândoi – și se întinde în iarbă, în răcoarea jilavă, ar fi meschin să-i fie frig tocmai acum – așteaptă să răsară și să apună alte stele. O să-și cumpere un telescop, poate o să convingă pe cineva să-i aducă dintr-o altă țară unealta prețioasă cu trepied și busolă, de privit cerul îndeaproape, undeva în lumea asta mare se găsesc telescoape strălucitoare de vânzare, expuse nonșalant, cu lentilele lor sensibile și șlefuite cu grijă, îndreptate spre cer, în magazine elegante cu vitrine fosforescente, iluminate cu îndemânare. În lumea asta oamenii se iubesc, merg la petreceri, fac muzică, se nasc, se bucură și se ucid, se despart de cerul înstelat, scriu cărți și semnează tratate, decid soarta popoarelor și cred că ei susțin universul, dar habar n-au că de fapt tot cerul ăsta greu și înstelat se sprijină pe privirile celor ca ea, altfel s-ar prăbuși peste noi și praf ne-ar face.
Dacă te-ai săturat să te holbezi, putem intra, că m-a luat tremuriciul – o somează Kuki, care mai mult a stat de pază, în timp ce ea se deda contemplației – că numa’ mă-nervez aici! dar ea nu mai poate intra în cabana întunecată, în aerul dens și moale care miroase ca o cârpă cu care-ai șters pe jos – pot să țin lanterna ta aprinsă? Lanterna mea ungurească? zice el – hai, măi, c-am glumit, dă-o-ncoace, bozgore, nu știu ce m-a apucat, eu nu sunt așa – chiar nu era așa? Nu mi-e frică de unguri, mai spune ea, doar sunteți ai noștri. Nu suntem ai nimănui, mormăie el, na lanterna și nu mă mai scoate din sărite, pacoste!
Dimineața cerul a dispărut, au venit norii și bate vântul, ei coboară pe partea cealaltă a muntelui, se grăbesc spre oraș. O cuprinde dorul de Ștefan, ca un fel de îngrijorare amestecată cu dorința fizică de a-l ține în brațe, copilul ăsta își face loc tot mai mult în viața ei, dar oare o să-i placă ce găsește acolo, nu e ca și când asta și-ar fi dorit, nu a ales el, nici ea nu a ales, o să se dea la o parte ca să încapă el, trebuie să te mai dai și la o parte în fața copilului, să ocupi loc tot mai puțin în viața ta și încet-încet te retragi într-un colțișor și te trezești că viața ta nu mai e a ta. Dar nu-i mai e frică, o să-l ia de mânuță și o să intre într-o altă viață, unde au loc amândoi berechet și de unde poți privi bolta înstelată când ai tu chef.
Gara mică, de munte, e pustie, trenul vine repede, nu sunt pasageri, sunt singuri în cele patru vagoane ruginite care scârțâie asurzitor la curbe, își iau rămas bun pe peronul de-acasă, ne sunăm mâine, zice Nana și o ia spre centru – tot nu sunt oameni, unde-au dispărut toți, urcă într-un autobuz aproape gol, ce-i cu fețele astea îngrijorate, ce-au toți de tac așa, sunt grăbiți, străzile sunt goale, urcă greu cele cinci etaje, liftul tot nu merge, deschide ușa larg, se așteaptă ca ai ei să se bucure, dar numai Ștefan o întâmpină cu țipete de fericire și-i sare-n brațe. Jeni vine repede după el și i-l smulge, asta-i acum – nici de copil nu se mai putea atinge? Treci în baie imediat și dezbracă-te, aruncă tot ce ai pe tine. Rucsacul i-l scoate pe balcon, are mânuși de plastic în mâini, îi strigă de după ușă: nu cumva să bei, apa e contaminată, îi dă un capot de-al ei, pe ăsta poți să-l iei. Bine, n-o să bea, dar avea neapărat nevoie de un duș, ce contaminare visau. Dă drumul la apă și se săpunește, maică-sa bate disperată în ușă, închizătoarea iese din holz-suruburi – ce-i, ați înnebunit, nici să mă spăl nu mai am voie ? Tu pe ce lume trăiești, urlă maică-sa – a explodat Cernobâlul, armata împarte sticle de apă plată și pesmeți de război, ești nebună, vrei să mori în chinuri? Îi dă un prosop să se șteargă de clăbuci, îl pune pe urmă precaut într-un sac și-l scoate și pe ăla pe balcon. Tănase îi bagă în gură cu sila două pastile mici, rozalii, le ții sub limbă, să se topească încet, e iod, te protejează de radiații – ce radiații, nu simt nicio radiație. Ce vorbești!? spune Tănase fericit în îngrijorarea lui, e ca după explozia atomică – și iarba e iradiată, până și covorașul de la intrare – am luat un detector Geiger de la cazarmă și mi-a măsurat praful, e mult peste limită. Unde erai ieri pe la două, te-a plouat cumva? Da, zice ea, dar ne-am adăpostit. Degeaba te-ai adăpostit, era ploaia radioactivă, te-a prins. El știe, are antrenament profesionist pentru asemenea situații. Păi atunci, dacă și-așa o să murim cu toții, și eu cel mai repede, totuna e dacă fac duș sau nu, ce mai contează – și reintră în baie, se spală amănunțit, apa curge fierbinte peste ea, era nevoie de Cernobâl să le dea apă caldă, măcar o să moară curată.
