Bazaconiile n-au nimic în comun cu poezia

La sfârșit de mai, anul acesta, primeam de la autor volumul, cu rugămintea expresă să-l citesc. Mi s-a părut un pic ciudată insistența, rămân la credința că atunci când oferi o carte, o faci din n motive și cu speranța că va fi și citită. La urma urmei, dreptul de a selecta lecturile e un drept primordial al oricărui cititor, inclusiv al unuia „profesionist” (mă refer la criticii de specialitate aici). Cu o copertă gândită special în note arhaice, cu fragmente de desene și imagini redate într-un format antichizat șu cu un titlu cel puțin pompos, cartea a rămas necitită până acum câteva zile. Pentru mine, poezia nu-și găsește locul oricând și oricum în programul zilei, nu sunt genul care să citească versuri în metrou și cu atât mai puțin într-o pauză de cafea. Din păcate, ce-am citit rareori mi s-a părut a fi poezie.

Sofisme & alegorii, bazaconii, palimpseste, parabole, paradoxuri, pastișe, precum și extraordinare plastografii din cartierul de Est se numește volumul semnat de Radu Enache. Nu glumesc, acesta este titlul volumului, cu o așezare în pagină specifică, sub forma unor versuri. Ba are și un subtitlu, format din alte două versuri, …ca viitorul morții,/ca trecutul nașterii…. După ce-am citit toate poemele, mi-am dat seama că titlul exprimă perfect amalgamul de idei, gânduri, reflecții și prea puține emoții așezate în forme lirice, dar care, în fapt, nu sunt deloc poezie. De multe ori am lăsat pe marginea poemelor scris „aici nu e deloc poezie” sau „asta e poveste, în niciun caz poem/poezie”. Citisem prefața scrisă de Arthur Suciu, din care aflasem că volumul a fost îndelung gândit și mă așteptam la o densitate de metafore, emoții și idei. Din păcate, totul a sfârșit într-o paradă de idei, lecturi (asumate și filtrate într-o cheie foarte personală, nu zic nu), iar lectura s-a transformat într-o vânătoare de idei. Din păcate, cum spuneam, prea puțină emoție.

Alcătuit din trei părți, inegale stilistic și din punct de vedere cantitativ, Sofisme & alegorii, bazaconii, palimpseste, parabole, paradoxuri, pastișe, precum și extraordinare plastografii din cartierul de Est rămâne la nivelul unui dialog eșuat, în ciuda argumentelor și cheilor de lectură trecute în revistă de Arthur Suciu în prefață. Mi se pare absurd, de altfel, să aleg să citesc poezia dintr-o anumită perspectivă, e ca și cum aș căuta tot timpul răspunsul la faimoasa și enervanta întrebare „ce-a vrut poetul să spună?”. În semne de de mult – prima parte a cărții – are poemele denumite după alfabetul grecesc și cuprind în burțile lor de balene eșuate pe țărmul poeziei o mulțime de idei, lecturi, simboluri, trimiteri și sugestii de intertextualitate care sfârșesc prin a obosi teribil cititorul. Dincolo de faptul că se instalează pe nesimțite tendința abandonului din partea cititorului – perfect justificabilă, veți recunoaște, după ce veți citi fragmentele de mai jos – rămâne în aer întrebarea „de ce să citesc un asemenea volum?”. Și, mai ales, în ce gen literar să-l așez. Contează forma literară sau nu? Pentru că, dacă scriitorul vrea un dialog cu cititorul – printre versuri se ghicește de multe ori această intenție – atunci ar trebui ca demersul să se fundamenteze pe răspunsul la această întrebare: ce se află între copertele acestui volum, poezie, poem, poveste, eseu sau ce altceva?

Fragmente din γ:

„Și zâmbește grecește monsieur Pléonasme,

Pre sub musteața abil răsucită:

Hahahaha! Ce ființă?!

Vrei să spui ce neant!

Pe scrib îl îneacă scriptura,

Năluca înghite făptura,

Iar taurul vremii, savant,

Asta rumegă la siestă: Neant!

(…)

Cuvintele se cuvine să fie

grandilocvente, nobile,

gestica largă și vie,

postúra eroică, iar privirea

să sfâșie nemărginirea!”

Tot din prima parte a cărții am selectat și următoarele versuri. Observați, vă rog, cât de inegale din punct de vedere valoric sunt față de cele de mai sus:

„Liber vei fi, înconjurat de tăcere,

Ocolit de departe, vag, străveziu,

Destrămat, risipit și uitat de viu,

Sleit de chip, ascuns de durere…

Să nu râvnești la cîmpiile verzi,

La odihna din capătul vieții pribege,

Legea ți-e dată ca să te lege,

Libertatea-i făgăduită ca să te pierzi!

Sleit de chip, ascuns de durere…”

(din η)

Din aceeași În semne de demult am selectat și următoarele versuri. Recunosc, le-am ales tocmai pentru că păsărici vulgarizează atât de mult demersul poetic, încât face inutilă orice analiză serioasă a poemului ca întreg. Diminutivul, folosit atât de mult cu sensul conotativ în vorbirea curentă și alăturarea în aceeași strofă cu Domnul mi se pare a fi nu doar prea mult pentru mine, ca cititoare, dar și de o trivialitate deloc justificabilă din punct de vedere estetic. Să nu uităm, e un volum care n-a apărut peste noapte, dintr-un capriciu de autor.

Hei, mergi înainte, omule, cu inima ușoară!

Lumea-i plină de fluturi și de păsărici

și s-o schimbi nu poți,

Ce se va alege s-o vedea spre seară,

Cînd împarte Domnul plata pentru toți.

(din ο)

Cât despre „ce-i aia” las versurile aici, dovadă că nu mint:

„e un cîmp necuprins, înghețat,

fără movile, fără cotloane, fără unghere…

ce-i aia apus? ce-i aia răsărit?

ce-i aia să uiți? ce-i aia să iubești?

lumina a scăpătat…

mamă, de ce n-ai murit?

fiule, de ce mai trăiești?”

(din Ψ)

Celelalte două părți ale volumului sunt Omenesc. Prea omenesc…, respectiv Finale presto. Partea a doua e cea mai aproape de ceea ce numesc generic poezie, dar chiar și așa, nu salvează din punct de vedere estetic demersul editorial ca întreg. Las aici un poem din cea de-a doua parte, care pentru mine ține loc de concluzia lecturii ca act în sine.

Ceasuri de vreme

Puțin…

Puțin…

Puțin.

Prost.

Prost.

Puțin și prost.

Foarte puțin și foarte prost.

Și încert. Prea încet…

Atît!

Atît de fraged, mă asamăn

Cu lujerul cartoforului din beci…

Răzbind prin coji de slove seci,

Sînt eu și fratele meu geamăn.

Dezamăgirea are gust amar și chiar dacă sunt amatoare de amar în diferitele combinații alimentare, când vine vorba de poezie prefer să activez alt gust. Știu că poezia se citește în moduri foarte diferite și (extrem de) personale, dar mai știu și că poezia este genul literar asociat înainte de orice cu emoția. Parada de idei, bazaconii (până la urmă, cred că acesta este cuvântul definitoriu pentru acest volum) și sugestiile de lecturi strecurate în versuri, trimiterile la marile texte ale lumii (începând cu Biblia, textul la care se revine de multe ori) nu fac altceva decât să aglomereze câmpul vizual al cititorului, îndepărtându-l total de zona afectivă. Probabil că autorul își dorește un dialog exclusiv rațional cu cititorii acestui volum, ceea ce înseamnă metodă și construcții argumentative specifice, teorii invocate și alte demersuri metodologice specifice hermeneuticii. Așadar, ne întoarcem la întrebarea de la început: ce se află între copertele acestui volum, poezie sau altceva?

Sofisme & alegorii, bazaconii, palimpseste, parabole, paradoxuri, pastișe, precum și extraordinare plastografii din cartierul de Est de Radu Enache