ei nu se tem
leagănă-ți primejdie șoldurile
și treci pe partea cealaltă
unde nu s-au născut încă oameni
nenăscuții n-au învățat să se teamă
Un volum paradoxal de… bun. O știam pe Luminița Potîrniche, nu sunt la primul volum scris de ea, mă așteptam la o carte densă în emoții, reverii și imagini solitare, dar care converg toate într-un singur punct, numai că așteptările mi-au fost depășite cu mult. Pentru cei născuți (sau/și crescuți) la mal de Dunăre, apa nu doar că are ceva magic în ea, dar înainte de orice are putere. Puterea acesteia este mai prezentă în viețile celor care locuiesc malurile fluviului decât am crede. Pe vremuri inundațiile erau ceva obișnuit, se întâmplau cel puțin o dată pe an, iar numărul persoanelor înecate deloc de ignorat. Copii sau adulți, buni înotători sau amatori, au căzut pradă mirajului apei cea deloc limpede, mâloasă și adesea chiar urât mirositoare. Cu toate acestea, malurile Dunării n-au fost niciodată pustii, nici măcar în miez de iarnă, curgerea apei fascinează și duce cu ea gândurile oamenilor, așază în matca lor emoțiile și întâmplările de zi cu zi. Despre toate acestea „povestește” Luminița Potîrniche în Apa nu avea nicio ușă, cel mai bun volum al autoarei de până acum, categoric.
delirul înecatului
o vară de secetă
noi cu linguri la brâu căutând
mese lungi tăcute
cu blide pline de broaște
cheile închid guri pământiii
mătase ancore căluți de mare
surugii care scapă controlul
și alte o mie de fire de nimic
nisip nisip
alge fără vină duzine de pești
perpeliți când pe-un mal când pe-un val
lungi bancuri de oameni căutând ba o undiță ba o idee
foamea setea deziluzia sunt grele
atârnă ca o lume
pe un fund de ceaun
fac din metale inele de pus la piciorul păsărilor noastre
care vestesc uscatul
unde începe iarba să se supere
că îi nechează un înger
pe întunecate
Un volum care nu se lasă citit ușor, tocmai pentru că metafora prinde în miezul ei multă, foarte multă emoție. Oamenii, locurile și poveștile lor capătă forme concrete, se expun și se descompun rând pe rând, după voia poetei. Uneori, dau năvală peste cititor o mulțime de detalii, care se succed în formele poetice lipsite de orice punctuație, ceea ce lasă deplină libertate cititorului, dar în aceeași măsură îl și poate încurca. Multe versuri și poezii le-am recitit tocmai din această cauză, pentru că nu prindeam de la prima lectură ritmul, deși simțeam că sensul îl aveam deja. Direcția în care te poartă poeziile sunt asemănătoare curgerii apei fluviului: una singură, căreia nu i te poți împotrivi nicidecum.
bilete de voie
scrie o carte
ca să poți ieși
dintr-o fundătură
a vieții
funcționează
la fel ca iertarea
te ajută să închizi
o ușă
apoi scrie câte un poem
ca un fel de bilet de voie
celor pe care ai vrea
să-i mai vezi din când în când
chiar și visele
au fost cândva poezie
dar a adormit cineva
înainte de a le scrie
Motivul apei este omniprezent, mai puțin cel al ușii; dar chiar și așa, ușa există, e când obstacol în calea uitării, când poartă care se cere închisă, când prag de trecere între lumi, când vamă. Prin toate formele ei cititorul trece călăuzit de… apă, de firul apei. Oamenii cresc, se îmbracă în straturi de amintiri, devin uneori diformi, alteori se micșorează până la pierderea totală a identității. Fluiditatea împrumutată de la apă nu-i ajută pe oameni să comunice, nici să supraviețuiască, dar îi ajută să (se) descopere. Și despre aceste descoperiri este vorba în Apa nu avea nicio ușă.
vară
aranjamente cu pisici
ikebana cu trandafiri uscați
prăjitură cu vișine acre
și zăpadă pudră
tuturor ne e frig sau ni se pare
soarele-și trage o blană pe el
flacăra se stinge în cuptor
îl încălzește pisica
în dormitor o vișină putredă
se întoarce pe partea ei dulce
sâmbăta toții spinii
se îmbracă în mănuși roz catifelate
m-aș duce în altă parte
să îmi trăiesc angoasa
dar nu mă lăsa vara aceasta turbată
să mușc
Un volum născut din dragoste de oameni, de aici și absența iubirii romantice (nu e chiar total absentă, dar și când există capătă forme stilizate); în schimb găsim risipite în mai toate poemele dovezile respectului și iubirii față de oamenii care i-au influențat poetei destinul. Membrii familiei, vecini, colegi, toți alcătuiesc un puzzle ușor diform, unul din care poeta nu lipsește, dar își schimbă în permanență locul. E când aici, aproape de cititor, când în depărtare, umăr la umăr cu cel despre care povestește. Efectul de undă despre care vorbeam mai sus, lui i se datorează prezența oamenilor și poveștilor lor în fiecare poem în parte.
încă zece ani
în gât mi se urcă strada
nu pot s-o înghit
am piatră cubică în nări
care de lemne îmi urcă-n auz
trase de cai
trase de boi
cărăușii mai biciuiesc o dată
aerul în care locuisem
laolaltă cu vremea
strig dar poarta n-aude
e verde surzenia ei
toți ne prefacem că încă trăim
la numărul 30
mă opresc și respir
încă zece ani
Am căutat Apa nu avea nicio ușă pe site-urile dedicate vânzării de carte. Deși n-are nici măcar trei luni de la apariție, nu e de găsit nici măcar pe site-ul editurii. Încerc să găsesc un răspuns la situația asta cel puțin bizară, în condițiile în care nu vorbim nici despre o debutantă, nici despre cel mai prost volum de poezie apărut în ultimul an în România. Dar încep să înțeleg, din ce în ce mai mult, cifrele din Barometrul cultural. Îmi pare rău că nu pot să dau nicio referință cu privire la locul de unde ați putea achiziționa acest volum. Singura soluție rămâne, cred, să o căutați pe Luminița Potîrniche (are cont și pe Facebook) și să o întrebați direct despre volum.
apa aceasta e uitare
picură apă de pe robele sfinților
strada e ca o biserică udă
în strane de penumbră în zadar se adună
lumea care nu s-a rugat în celelalte zile uscate
cetatea pe ape alunecă spre apus
fără a zări vreo arcă
fără a aștepta vreun răspuns
nici noe nu știe cum arară un măslin
sau un porumbel alb
apa aceasta e uitare
