În pregătire la Humanitas Fiction. Data apariției: 6 iulie 2020 

O parabolă  despre misterele sufletului, și, în același timp, o frumoasă declarație de dragoste a unui băiat pentru mama sa.

În neobositul cartier parizian Belleville, cafeneaua „La Muncă“ e un reper al bunei dispoziții. Fatou, tânăra patroană, o senegaleză plină de viață, și-a câștigat, cu veselia ei molipsitoare și știința de a asculta și sfătui, o clientelă fidelă și pestriță. Simone, travestitul cu talent contabil, domnul Sophronidès, filozoful pesimist, sau înduioșătorul Robert Larousse, care citește marile dicționare în ordine alfabetică, alcătuiesc o mare familie pentru ea și pentru fiul ei, Félix, pe care îl crește singură.

Echilibrul perfect al vieții lor este spulberat într-o zi, odată cu planurile de viitor ale lui Fatou, care devine brusc o umbră. Pentru a-și recăpăta mama, Félix, ajutat de pitorescul unchi Bamba, apelează la vraci și vrăjitori care se dovedesc însă niște șarlatani.

În ultimă instanță însă, Fatou nu-și va putea găsi liniștea și drumul către cei dragi decât prin întoarcerea acasă – pe malul fluviului Senegal. Sufletul ei, asemenea baobabului străvechi de lângă satul natal, este adânc înrădăcinat în pământul fierbinte al Africii, și se adapă din izvorul invizibil al energiei și iubirii care animă tot ce e viu. Iar secretul acestui izvor îi va fi dezvăluit și lui Félix.

Un mic roman strălucit, feeric. (Le Point)

Una dintre cele mai emoționante povești din „Ciclul invizibilului“. (Le Pèlerin )

Fragment

Ani și ani, Mami manifestase exact contrariul melancoliei care o adusese acum în stare de imbecilizare. Energică, sclipitoare, curioasă, radioasă, expansivă, ciripea cu voce mătăsoasă, cărnoasă, profundă, care‑i îndulcea accentul tropical, se mira, se revolta, se interesa de tot și de toate, râdea de mai toate lucrurile, mă acoperea cu săruturi din zori – când mă trezea, mă masa pe spate – până seara, când îmi povestea pe un ton lacom întâmplările zilei, întrucât, îmi amintea, „trebuie întotdeauna să le povestești înainte să se răcească“.

Mami ținea cafeneaua din strada Ramponneau, de la Belleville, o încăpere strâmtă, cu pereții de culoarea șofranului, în care se îngrămădeau cei care locuiau prin preajmă. Avusese grijă să își numească localul La Muncă; astfel, atunci când un obișnuit al stabilimentului, sprijinit în coate, la tejghea, cu telefonul în mână, stătea de vorbă cu o soție, un soț, un colaborator, un patron care îl întreba unde se găsea, răspundea absolut cinstit: „La muncă!“

— Și uite‑așa rămân și fac consumație la mine. Nimeni nu îndrăznește să‑i bată la cap sau să îi reclame, fiindcă sunt La Muncă.

Mama știa să denumească obiectele, animalele, oamenii. Mulțumită acestui har, dezamorsa capcanele existenței. Imediat ce‑i fusese deschis bistroul, smulsese plăcuța cu „WC“ de pe ușa respectivă și lipise un mic afiș pe care scria „Singur în liniște“. Pe pisica băcanului din vecinătate, un motan roșu, flocos, ghemuit lângă casa de marcat, care deranja clienții strănutând de patru ori pe minut, o supranumise „Hapciu“, poreclă adoptată la fel de rapid de clienți. De acum, aceștia i‑o strigau în față motanului printre hohote de râs, în loc să se enerveze, ca mai înainte, bucurându‑se că Hapciu strănuta conform vocației sale patronimice.

Tot așa, le salvase pe lesbienele din strada Bisson, două femei voinice, morocănoase, de vreo treizeci de ani, a căror legătură afișată declanșa comentariile jignitoare ale unor bădărani care se dovedeau a fi tare numeroși chiar și în cartierul nostru. Fără știrea lor, Mami le rebotezase Popa și Dama de atu, expresie care s‑a răspândit iute, provocând zâmbetul spontan al celor care le întâlneau, zâmbet pe care, cu timpul, cele două au ajuns să‑l întoarcă. Cine și‑ar mai fi închipuit, de acum, strada Ramponneau fără Popă și Dama de atu? S‑ar fi ajuns să se facă plângeri la Primărie, legate de dispariția lor. Printr‑un simplu artificiu, Mami le făcuse cuplul pe cât de legitim, pe atât de amuzant.

Ca o zână bună, Mami înfrumuseța viața. Cu darul ei pentru cuvinte, o vindecase de izolare pe una dintre abonatele barului nostru, fragila domnișoară Tran, eurasiatica fermecătoare, cu iriși acaju, mult prea rezervată pentru a intra în relație cu indiferent cine, care venea zi de zi să savureze un deget de sake. Într‑o sâmbătă, când domnișoara Tran se strecurase lângă tejghea împreună cu un cățeluș zburdalnic, pe care tocmai și‑l cumpărase, Mami îi sugerase să îl poreclească „Domnul“.

— Domnul?

— Domnul! Ascultă‑mi sfatul.

Domnișoara Tran îl ascultase fără a pricepe ceva și, de atunci, bărbații se îngrămădeau în jurul ei. Pe străzile pe care își plimba canișul, lăsat fără lesă, îl striga cu glas ascuțit: „Domnu’! Domnu’!“ Concluzia? Crezându‑se chemați de seducătoarea tânără, bărbații din împrejurimi i se alăturau presto, descopereau confuzia, izbucneau în râs, roșeau și mângâiau patrupedul, neputând‑o mângâia pe domnișoara Tran, apoi legau o conversație. Din acel moment, domnișoara s‑a bucurat de un spectaculos alai de pretendenți, dintre care, într‑o bună zi, se înțelege de la sine, avea să își aleagă un soț.

— Dar capodopera mea ești tu, Félix! mă tot bătea Mami la cap.

Mă botezase Félix, convinsă că acest prenume – în latină felixînseamnă „fericit“ – îmi va dăltui un destin minunat.

Avea dreptate, nu aveai cum s‑o contrazici… Chiar eram fericiți amândoi, în apartamentul nostru mansardat, de la etajul șase al imobilului în care se afla bistroul.

Mami mă crescuse singură, fiindcă mă concepuse cu Sfântul Duh.

Mie îmi convenea că mă concepuse cu Sfântul Duh. Nu mai era nevoie de tată între ea și mine. Se întâmpla să mai dispară două sau trei ceasuri pe la vreun prieten, dar nu‑mi impunea nici un bărbat în casă. De când mă știam, am înțeles mereu că pentru ea reprezentam totul; încă de sugar am sesizat care era treaba: îi ofeream o iubire fără nici o reținere.

La Belleville, toată lumea știa că mă concepuse cu Sfântul Duh, fiindcă le‑o repeta vecinilor, clientelei, învățătoarelor, părinților elevilor, colegii mei. Odată trecută uimirea, aceștia mă invidiau pentru o asemenea ascendență; unii, ca să glumească, mă numeau uneori Isus, lucru pe care‑l acceptam ca un bun jucător ce eram, întrucât consideram normal, în fața unui asemenea caz excepțional, să fie evocate rarele precedente.

Nu era nici un dubiu că Mami mă concepuse cu Sfântul Duh, din moment ce deținea dovada oficială: Sfântul Duh mă recunoscuse în certificatul de naștere. Chiar așa! Se deplasase personal la Primărie. Ulterior, nu a mai fost văzut.

Félicien Saint‑Esprit, tatăl meu, antilez, căpitan de navă comercială, rămăsese o săptămână la Paris, acum treisprezece ani, timp suficient pentru a mă face cu Mami, apoi se întorsese peste nouă luni și mă declarase la Starea Civilă. După care, Mami îi ascunsese noua noastră adresă. „Gata! Nu mai este nevoie de reproducător. Nu e cazul să se atașeze…“ Îndrepta asupra bărbaților privirea cu care un selecționer de fotbal își cântărește jucătorii, alegându‑i în funcție de aptitudinile față de sarcina solicitată. Ceea ce nu împiedica, în acest cadru restrâns, manifestarea unui real entuziasm. „Unul mai frumos decât Sfântul Duh nici c‑am întâlnit, zicea deseori mama, frumos pe toate părțile. Oricum, o să‑ți dai tu seama în curând, când o să ajungi la fel de frumos ca el.“

Prezența tatălui meu nu‑mi lipsea, fiindcă, într‑o bună zi, ca adult, aveam să‑l văd pe săturate în oglindă și, mai ales, fiindcă Mami constituia pentru mine și Polul Nord, și Polul Sud, și Ecuatorul, și Tropicele…

Familia? Clienții lui Mami, care nu lăsau să treacă o singură zi fără a se proțăpi la bistrou, mă întâmpinau la întoarcerea de la școală ca o bunică, un frate, o mătușă; stăteau la palavre cu mine, unii mai pe scurt, alții mai pe larg, se informau cum o mai duceam cu sănătatea și cu învățătura. Mulțumită meseriei lui Mami, beneficiam de o mare familie.