Învățând matematică „în vremea contaminării”

În perioada aceasta a pandemiei am citit sute de texte despre evoluția și posibilele consecințe de toate tipurile ale infectării cu virusul denumit SARSCOV-2. Am decis, pe la începutul transmiterii virusului, ca să țin un „jurnal al autoizolării”, în dorința de a-mi surprinde reacțiile, dar și de a nota conștiincios și oarecum pedant, cele mai noi informații despre pandemie. În prezent, deși suntem încă departe de a scăpa de virus, oamenii se comportă ca și cum am fi la momentul bilanțului: se publică lucrări despre pandemie, se impun măsuri de „relaxare” economică și socială, se verifică informații, în așteptarea unei scheme de tratament eficiente și a vaccinului izbăvitor. Între timp însă, un „al doilea val” de contaminare este pe cale să izbucnească în mai multe țări. La momentul la care scriu, România se află pe un îngrijorător loc 3 în Europa în ceea ce privește numărul îmbolnăvirilor raportate la mia de locuitori; aceasta în timp ce indicele R0 (rata de răspândire a coronavirusului) crește constant în foarte multe țări ale Europei, dar și în lume.

Chiar dacă interesul pentru analizele legate de transformările produse de virusul SARS-COV 2 tind și ele să sufere o „relaxare” determinată de faptul că oamenii încearcă să își regăsească „normalitatea” pierdută în urmă cu mai bine de 4 luni, se poate spune că nicicând în istoria recentă a umanității nu s-a întâmplat ca un eveniment să stârnească atâtea reacții din partea tuturor oamenilor. Rețelele de socializare, mass-media, chiar și romanele, jurnalele, memoriile ori discuțiile noastre au ca temă principală modul cum noul coronavirus ne-a schimbat viețile. Această preocupare constantă față de „cea mai mare criză sanitară” din istoria recentă a umanității se explică prin două premise argumentative. În primul rând, pandemia de Covid-19 ne arată complexitatea lumii în care trăim. Perspectiva din care privim virusul este mult schimbată față de cea pe care am avut-o în primii ani ai secolului XX sau în anii 80 față de alte evenimente similare. Este un truism să spunem că, în epoca rețelelor și a globalizării informației, omul din interiorul sistemelor de rețele nu poate decât să privească realitatea ca un multiplu de factori complecși ce fac să crească exponențial îngrijorarea noastră cu privire la evoluția pandemiei. În plus, spațiul-rețea în care trăim face ca epidemia inițială să se transforme foarte rapid în pandemie, într-un scenariu similar de răspândire pentru toate statele lumii, punând în pericol economia globală, politicile sociale naționale și internaționale și sistemele sanitare din întreaga lume. În al doilea rând, percepția că virusul acesta nu este doar o simplă „gripă”, percepție amplificată și de numeroasele ezitări și bâlbe ale comunității științifice, care îi fac pe mulți dintre noi să sperăm la o scădere „naturală” a puterii virusului, mai degrabă decât la găsirea unei soluții medicale de stopare a pandemiei, percepția amintită face din virusul acesta cel mai mare inamic biologic cu care ne confruntăm în ultimele decenii. Confruntarea aruncă în luptă toate resursele civilizației noastre: informații, cunoștințe, tehnologii, sisteme economice, politici, finanțe într-un război „total”, ce are ca miză, nici mai mult, nici mai puțin, înseși civilizația noastră. Nu neapărat în sensul supraviețuirii (nimeni nu mai crede că la final nu vom ieși învingători), dar în sensul schimbării fundamentale a paradigmei sociale și economice în care trăim. #BlackLivesMatter și scenariile post-capitaliste profetizate de noua stângă culturală pot fi considerate mărturii ale efectelor noii crize prin care trecem.

Chiar dacă s-au spus atâtea lucruri despre pandemie, astfel încât puține idei ne-ar mai putea surprinde, ceea ce este cert rămâne faptul că o evaluare a tuturor aspectelor complexe legate de aceste vremuri se va putea face pornind de la experiențe personale, textele scrise, emisiunile tv difuzate, filmele realizate, jurnalele scrise în perioada aceasta. Un cititor sau un cercetător de peste un secol, să zicem, va avea la îndemână multe mărturii despre ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în aceste momente. Cele mai valoroase vor fi însă acele scrieri personale, memoriile, meditațiile autentice, revelatoare pentru condiția umană, pentru ceea ce trăiește, experimentează, pricepe sau percepe omul în aceste zile. Una dintre aceste mărturii este și mini-lucrarea, de numai 99 de pagini, a tânărului fizician Paolo Giordano, care a înțeles necesitatea de a ține un jurnal, de a face notițe pe marginea evenimentelor produse de pandemie încă de la debutul ei în Italia, țară profund marcată de efectele SARS-COV 2.

Atent, lucid, profund, coerent, fizicianul italian face notații zilnice, citește ziarele, se informează și mai ales încearcă să treacă prin filtrul propriu informațiile pe care le primește din diverse surse. Intenția de a scrie despre ceea ce se întâmplă „în vremea contaminării” se justifică prin încercarea uneori disperată de a scăpa de teamă. Iar un om de știință scapă de teamă încercând să înțeleagă evenimentele. În acest sens, cartea este și un fel de „manual de supraviețuire” pentru orice intelectual, a cărei reacție firească este de a se apăra de necunoscut, încercând să transforme geometric și matematic, uneori literar sau artistic (după caz) lumea în care trăiește:

„Uneori, scrisul izbutește să fie precum săculeții de nisip care țin la sol baloanele cu aer cald. Dar mai am un motiv: nu vreau să ratez ceea ce epidemia scoate la iveală din noi înșine. Odată ce trecem peste frică, orice convingere volatilă va dispărea într-o clipită, așa cum se întâmplă întotdeauna în cazul bolilor.” (p.8)

Lucrarea este deci o încercare de a te comporta rațional în fața iraționalului indus de boală. Iar rațiunea creează anticorpii necesari civilizației noastre pentru a câștiga bătălia cu un virus minuscul, aproape invizibil. Imunizarea prin cultură, prin informație și, nu în ultimul rând, prin exercițiul hermeneuticii – este în fond miza oricărei meditații personale sistematice asupra crizei actuale. De aici importanța oricărei lucrări despre pandemie și, implicit, a celei pe care o prezint în rândurile de față.

„Înainte de a fi niște crize medicale, epidemiile sunt crize matematice” (p. 12) este convingerea autorului. Modelele matematice nu numai că sunt importante în formalizarea realității sau în înțelegerea ei, dar reprezintă și sisteme predictive de mare ajutor în combaterea unui fenomen negativ. În „matematica epidemiei” aplicată de Giordano, modelul SIR este cel de care se ajută savantul italian pentru a înțelege cu adevărat ce se întâmplă. Conform acestui model teoretic,

„pentru virus, întreaga omenire se împarte în trei grupuri: Susceptibilii, adică toți pe care i-ar mai putea infecta, Infectații, adică toți cei care au fost deja contaminați, Rezistenții sau exclușii, adică cei pe care nu-i mai poate infecta” (p. 14).

Compartimentarea aceasta a oamenilor este făcută, așa cum spune și autorul, „din perspectiva virusului”. Altfel spus, pentru a înțelege cu cine ne luptăm cu adevărat, trebuie să înțelegem mai întâi modul în care ne „vede” virusul. Și cum era de așteptat, acesta are un „comportament” diferit de cel uman. Pentru a ști ce arme să luăm cu noi, avem nevoie de matematică. Matematica este singura disciplină care ne ajută să ne apropiem de caracterul non-liniar și poliform al naturii. Prin intermediul ei, înțelegem de ce „natura preferă creșterile vertiginoase sau mult mai lente, funcțiile exponențiale și logaritmii.” (p. 22). Translatată la nivel epidemiologic, matematica non-liniară explică de ce cazurile de infestări cu orice nou tip de virus nu cresc constant, ci exponențial, într-un ritm accelerat.

Traducerea realității în limbaj matematic modelează înțelegerea noastră, conducând-o către certitudini. De exemplu, „știm acum că a combate epidemia înseamnă a reduce drastic valoarea indicelui de răspândire R0” (p. 25). O astfel de judecată predictivă nu ar fi posibilă fără aplicarea unui model matematic. Astfel de judecăți ne pot ajuta să sperăm ceea ce este de sperat și să nu ne așteptăm la ceva imposibil sau puțin probabil. Iată cum o gândire matematică ne face să identificăm răspunsurile potrivite unei pandemii. Pentru ca normalitatea să se instaureze, este important să nu cerem ca natura să se supună ritmului nostru (p. 28). Credința în matematică este, în același timp, și o credință în legile naturii. Iar dacă aplicăm paradigma științifică în viața noastră, vom ajunge la înțelepciunea stoicilor, reușind să discernem între lucrurile care stau în puterea noastră – în cazul pandemiei, respectând distanțarea socială și regulile sanitare – și cele care nu sunt sub controlul nostru – eventualele mutații ale virusului sau durata epidemiei, de exemplu. Dar, ceea ce este mai important, cunoașterea pe baze științifice sporește încrederea noastră că totul va reveni la normal și ne ajută să depășim teama. Paolo Giordano este foarte atent la limbajul „pandemiei” și nuanțează foarte mult atât temerile, cât și speranțele noastre. Este normal să sperăm, dar, crede tânărul savant, trebuie să știm ce putem spera, înce să ne încredem. Și în acest sens o „matematică a prudenței” ne este de folos. Prin formalizări succesive, ea ne demonstrează că

„singura cale prin care se poate stopa epidemia este reducerea numărului persoanelor Susceptibile. La nivelul întregii populații, densitatea lor trebuie să ajungă la valori suficient de scăzute pentru ca transmiterea să devină imposibilă” (p. 31).

Principiile matematicii conduc, în cel mai elegant mod posibil, la relațiile dintre oameni. Argumentarea e simplă: pentru ca toți parametrii indicați să funcționeze, pentru ca toate predicțiile matematice să fie valabile, virusul nu trebuie să se răspândească în comunități mari. De aceea, solidaritatea socială devine unul dintre cele mai importante variabile non-matematice de care ar trebui să ținem seama. Chiar dacă avem nevoie disperată de a fi aproape de celălalt, credința în rațiune și răbdarea trebuie să ne caracterizeze acum. Dar acest argument al „distanțării sociale” de celălalt este un principiu regăsit și în fizica particulelor elementare. Fizica cuantică ne privește și pe noi, crede Paolo Gilardino:

„efectul cumulat al acțiunilor fiecăruia dintre noi asupra comunității nu este același cu suma efectelor acțiunilor noastre. Dacă suntem mulți, fiecare comportament al nostru are consecințe abstracte și greu de imaginat.” (p.47)

Este de ajuns să ne imaginăm ce s-ar putea întâmpla dacă absolut nicio regulă impusă de autorități privind „distanțarea socială” nu s-ar respecta. Într-adevăr, „în vremea epidemiei, lipsa de solidaritate este, mai întâi de toate, o lipsă de imaginație”. (idem) Solidaritatea înseamnă însă astăzi a te simți responsabil de fiecare dintre locuitorii acestui Pământ și mai ales față de cei mai vulnerabili dintre aceștia. Rata de transmitere a virusului pare a fi destul de mare, ceea ce înseamnă că, și în condițiile în care suntem asimptomatici, virusul îi poate infesta pe ceilalți. Cu un minim efort de imaginație, putem să ne dăm seama ce înseamnă transmiterea liberă a virusului într-o comunitate unde sistemul medical e defectuos sau slab organizat, unde există mulți bătrâni sau unde politicile închise ale guvernanților fac din oameni victime sigure, mute. În lumea noastră a rețelelor „trăim într-un graf cât se poate de complex (…) virusul circulă de-a lungul liniilor și ajunge pretutindeni”.

Sigur că legăturile dintre oameni dobândesc aspecte complexe în lumea capitalistă a schimbului. Trăim unii prin ceilalți și nu doar alături de ei. Acestei solidarități „sociale” i se adaugă una mult mai veche, vitală pentru existența și supraviețuirea noastră ca specie: solidaritatea ecologică. Tocmai despre aceasta este vorba atunci când avem de a face cu un virus, crede Giordano. Distrugând fragilul sistem ecologic, omul devine el însuși o victimă a egocentrismului. Iar acestea nu sunt doar simple vorbe emfatice; una dintre teoriile cele mai credibile privind mutația virusului de tip corona de la om la animal susține că aceasta s-a făcut din cauza consumului de lilieci, deveniți una dintre mesele „preferate” ale turiștilor bogați și excentrici, dar și ale chinezilor de rând. Și atunci înțelegem lanțul cauzal care duce la contaminarea în masă a oamenilor. Aceasta nu este decât un simptom al „infectării” ecologiei. (pp. 70-71) În fond, comportamentul iresponsabil al nostru în dauna naturii nu face decât să crească riscul dispariției noastre ca specie.

Să ne păstrăm însă optimismul, așa cum și-l păstrează și Paolo Giordano. Ieșirea din „bula neîncrederii în știință” ar fi o primă sursă de alimentare a optimismului. Prejudecata conform căreia orice apropiere de viața reală a științei constituie un eșec – dominantă încă la nivelul celor care încă nu sunt convinși de „realitatea” virusului sau care tind să vadă în măsurile de izolare o „conspirație” mondială – este sursa de fapt a adevăratei panici. Investind neîncredere în știință, alimentăm temerile noastre și facem, în mod paradoxal, ca virusul să fie și mai puternic. În ultimă instanță, putem accepta ca metafora a vieții noastre de acum, că virusul se hrănește în permanență din neîncrederile, fricile, indiferența sau din egoismul nostru.

Lucrarea lui Paolo Giordano ne învață așteptarea, răbdarea, ne învață să acceptăm anormalitatea vieților noastre, departe de ceilalți, izolați, treziți brusc la o altă realitate decât eram obișnuiți. Poate puțin surprinzător pentru cei obișnuiți să vadă în omul de știință un secular prin excelență, lucrarea fizicianului Paolo Giordano se încheie cu un citat din Psalmul 90. Să îl lăsăm pe cititor să îl recite și să învețe să numere! În fond, nicicând matematica nu a fost mai aproape de sărbătoarea vieții ca în cântecul poetului. „În vremea contaminării” „să dobândim înțelepciunea inimii”, pentru ca toată suferința noastră să nu fie zadarnică (p. 99).

În vremea contaminării de Paolo Giordano