(Auto)ironia salvează România

Ca să scrii o carte în stilul celei scrisă de Doru Antonesi îți trebuie, pe lângă condei, multe ingrediente. Și dacă ar fi să le posezi pe toate, tot nu ți-ar putea nimeni garanta că-ți iese atât de bine, pe cât i-a ieșit lui. Ca la orice rețetă de succes, contează și dozarea, un aspect extrem de important când vine vorba de cărți bine sau foarte bine scrise. Pamflet și nu doar pamflet – Titi Smeureac, ciobanul freelancer este, înainte de orice alt comentariu, o radiografie precisă a societății românești. Evident, cu rele, mai multe decât bune, dar o societate căruia îi reușește – nici Titi Smeureac nu înțelege prea bine asta – să se salveze in extremis de la un eșec lamentabil. Groapa istoriei pare că există doar pentru că românilor le place să se plimbe la nesfârșit pe marginea ei. Pagină după pagină, realizezi că perspectiva lui Sisif nu mai pare atât de absurdă, după cum înțelegi și de ce ironia este mai mult decât o (simplă) trăsătură de caracter.

Scrisă sub forma unui bildungsroman, Titi Smeureac, ciobanul freelancer are o singură voce, cea a lui Titi și o axă Făurei – Potroceacele – Făurei de-a lungul căreia se înșiră evenimentele cotidiene și personajele, astfel încât ai parte de o serie de surprize neașteptate. Citind despre dilemele lui Titi și ale soției acestuia, Zizi, despre ce și cum mai fac cei cu care se însoțesc aceștia zi de zi, realizezi dintr-odată cât de bogată în evenimente e istoria recentă a României. Ridicolul este prezent în fiecare pagină, uneori de mai multe ori în aceeași pagină, pentru că evident, niciunul din evenimentele care ni se păreau de o importanță capitală la momentele respective nu și-au păstrat însemnătatea odată cu trecerea anilor. Ne apar de niciunde personaje care au ținut zile sau chiar luni în șir prima pagină a cotidienelor (cele care astăzi nu mai există, sau dacă sunt s-au transformat de mult într-o presă de tip copy-paste); sunt relatate, într-o ordine strict cronologică evenimente care s-au succedat cu o viteză uluitoare: scandaluri între oamenii politici, greva foamei, scandaluri de corupție (câți dintre voi își mai aduc aminte de Hexi Pharma?), alegeri și voturile cetățenilor, schimbări economice și politice, Brexit și multe, multe altele.

„S-o spun așa, cinstit și pe directelea, pentru familia Smeureac, a doua săptămână din luna aprilie 2016 a fost un coșmar complet. Începând de luni, pe Zizi a început s-o sune în continuu la telefon Alina Gorghiu, care este ditamai copreședinta PeNeLeu, să-i propuie s-o facă candidat de primar general la București. Că cică Zizi ar fi a cincea pe Muntenia la likeuri pe facebook, după Lucian Mândruță, care e primul și patru locuri libere, gen. Mândruță a refuzat-o pe doamna Gorghiu, avînd el o criză de verticalitate, că tocmai făcuse ruta București-Constanța fără să se dea jos de pe bicicletă și rămăsese țeapăn. De la PNL, deja refuzaseră toți care aveau vreo chemare. Pe Ludovic Orban umbla să-l potcovească DNA-ul, Predoiu s-a dat bolnav de jure și de facto și Adriana Săftoiu și-a amintit că nu le are cu urbanismul, motiv pentru care o și prinseseră paparazzi când intra într-un bloc cu unul care nu erea soțul ei, Elwis, pe vremea când toți erau convinși că Elwis nu murise. Deci îi înțeleg și pe copreședinții de la PNL (al doilea fiind Blaga, pentru cine nu știe) că ereau fără soluție, din cauză că singurul lor primar profesionist de elită, domnu’ Klaus, avea ghinionul că erea acum președintele țării și n-avea cum să candideze.” (p. 108)

Titi Smeureac este un reflexiv, asemenea oricărui cioban; ți-l imaginezi că stă sprijinit în bâtă și meditează la ce schimbări se impun sau dacă sunt necesare anumite sacrificii. În realitate, el n-are bâtă, ci Cadillac, mai multe turme, căci respectă rețeta de succes a celor care au fraudat cu succes statul român ani la rând și și-a împărțit turma în mai multe, împrăștiate pe ici, pe colo. O are drept soție pe Zizi, victima rețelelor de socializare online și este în permanență înconjurat de unul sau mai mulți tovarăși, gata să-l ajute să dea peste cap o sticlă de pălincă, care se multiplică la puterea n încercări zadarnice de a epuiza rezervele de alcool neaoș. Primarul, preotul și toți ceilalți care se perindă pe la stână sau prin casa lui Titi împrumută de la oamenii zilei trăsături numai bune de așezat în rama pamfletului. Tipologii reprezentative pentru societatea românească contemporană, una care se plânge zadarnic că nu-și merită soarta, dar care nu e deloc pregătită să facă ceva în acest sens. Persiflarea și autopersiflarea nu sunt simple instrumente bune de smult hohote de râs cititorilor, ci ele sunt folosite în scopul atenuării șocului uitării. Românii uită prea repede dezastrele și nu învață aproape niciodată din propriile eșecuri.

Întâmplările din Titi Smeureac, ciobanul freelancer se petrec în timpul primului mandat al lui Klaus Iohannis, mai precis în primii doi ani de mandat prezidențial. Dincolo de faptul că președintele țării este un personaj în sine, regăsit ca atare, în câteva capitole, unde este pomenit pentru-ceea-ce n-a făcut-dar-trebuia-să-facă, el împrumută o parte din trăsăturile de caracter unor oameni ai locului, căci, nu-i așa, orice model de succes trebuie copiat. Rămâne la înțelegerea fiecăruia ce înseamnă succes și cum se poate acesta replica, din moment ce doar o singură persoană poate ocupa fotoliul de președinte al statului. Citind cartea lui Doru Antonesi am realizat cât de repede a căzut în dizgrație Iohannis, dintre toți cei care au condus statul român după 1989 cred că este cel care ne-a furnizat cea mai rapidă și cruntă deziluzie de ordin politic. La zece ani de la acordarea votului pentru începerea primului mandat de președinte, îmi dau seama că el este direct responsabil de degradarea clasei politice (ceea ce nu i-a reușit nici măcar lui Ion Iliescu, care avea nevoie de adversari politici foarte puternici, ca să-și demonstreze abilitățile de om politic).

„Am sentimentul că o poveste mai pe proza universală ca asta, mai rar. A început deconstructivist cu listele de la ANAF, în stil Alain Robbe Grillet, a mers pe fluxul memoriei în stil Marcel Proust, a dat-o-n policier, stil Agatrha Christie, a avut o tușă mică de realism magic a la Marquez și a ajuns chiar înaintea finalului la un climax abisal-ortodox pe stil Dostoievski. Finalul propriu-zis a fost cam Ioan Budai-Deleanu, recunosc, dar trebuia să venim și noi cu ceva.” (p. 142)

De apreciat mersul pe linia foarte fină dintre prea mult și prea deloc, dacă mă pot exprima așa. Ce vreau să spun: Doru Antonesi nu-și pierde personajul pe drum. Titi are aceleași ticuri verbale de la prima și până la ultima poveste (bonusul de după Cuvântul înapoi), aceleași greșeli de exprimare, aceleași defecte etc. Titi Smeureac nu-și pierde din credibilitate și nu plictisește cititorul, constanța fiind trăsătura pozitivă definitorie în jurul căreia se adună toate celelalte trăsături. Cine ar fi crezut asta? Pentru că, la prima citire, ai impresia că ciobanul freelancer, la fel care orice alt cetățean român trăitor al timpului prezent, pare grăbit să adopte cu orice preț noul. În realitate, în spatele curiozității și a dorinței de îmbogățire rapidă și pe orice cale, se găsește această stabilitate. Transhumanța poate avea loc, doar dacă nu se pierd reperele spațiale. Iar Titi Smeureac știe foarte bine în jurul cărui ax gravitează viața lui.

„Să zic așa, a doua săptămână din luna iunie a fost o săptămână de mare liniște pentru români. În țară erau inundații, președintele Iohannis erea plecat în vizită în Bulgaria, premierul Cioloș în vizită în Canada, ia pe Zgonea, președintele Camerei deputaților, tocmai îl zburaseră colegii din funcție, gen. Deci n-avea cine să mai facă gălăgie. Singurii care mai bâiguiau câte ceva ce semăna puțin a gălăgie ereau fostul președinte Băsescu, fostul premier Ponta și fostul premier Tăriceanu. Tăriceanu era încă președintele Senatului, dar toți îl considerau și aici fost, încă de când fusese ales. Din câte îmi spusese Zizi, ca subiecte fierbinți de discuție contencioasă pe Facebook, ereau numai două:

Dacă antrenorul naționalei, cuviosul Puiu Iordănescu are iconița la el, că după evoluția echipei nu pare și

Ce înseamnă decizia Curții Constituționale, de a înlocui sintagma „defectuos” cu sintagma „cu încălcarea legii”, vizavi cu abuzul în serviciu?” (p. 159)

Singurul regret este că am ajuns la cartea asta puțin cam prea târziu, dacă este să ne luăm după anul apariției. Pe de altă parte, tind să cred că în cele două volume care i-au urmat Titi capătă și mai multă credibilitate și mai multă valoare ca personaj literar de sine-stătător. Titi Smeureac, ciobanul freelancer e numai bună de citit acum, în prag de alegeri electorale, poate realizăm în ultimul ceas că soarta nu doar că ne-o merităm, ci mai depinde și de noi cum vom fi priviți de cei de după noi.

Titi Smeureac, ciobanul freelancer de Doru Antonesi