„Întâlnire la muzeu” cu Tudor Giurgiu, directorul TIFF s-a numit evenimentul la care am participat marți seara. Revin cu mare drag la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României, acolo am participat la câteva concerte memorabile în anii trecuți. Cu o acustică excelentă, sala este excelentă și pentru proiecții de film, așa se face că am văzut Noaptea regilor în condiții excelente. Seria întâlnirilor, găzduită de Călin Stegerean, directorul muzeului, a debutat recent, cu un dialog cu criticul de artă George Banu. Iată că al doilea dialog a fost tot cu un profesionist din zona artelor spectacolului, ceea ce înseamnă că inițiatorul proiectului are o viziune pe care caută să o și pună în practică: dialogul intercultural, dialogul artelor adus într-o formă cât se poate de concretă. De altfel, mai toate marile instituții muzeale ale lumii au astfel de activități, prin intermediul cărora își consolidează poziția de partener cultural al comunității din care fac parte, dar și pe cea de inițiatori de proiecte educaționale, atât de necesare astăzi.
Tudor Giurgiu nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar poate că tocmai de aceea o dialog cu el este mereu binevenit. TIFF este cel mai mare proiect cultural de care se face vinovat, un adevărat fenomen cultural care ar merita un studiu aprofundat. Un festival care are deja 20 de ediții, care a rezistat în timp, dar nu doar atât, s-a dezvoltat și a schimbat definitiv istoria unui oraș. Călin Stegerean a orientat dialogul în jurul acestei idei, de cum a ajuns TIFF-ul să fie astăzi ceea ce este – un produs cultural reprezentativ, un brand de țară, un proiect cultural care nu mai este de multă vreme exclusiv cinematografic. Excelent gândit punctul de plecare al dialogului – fotografia cu Gheorghe Funar, Dorel Vișan și Tudor Giurgiu de la prima ediție. Nu doar că au trecut mulți ani de atunci, dar între fotografia de atunci și cea cu Piața Unirii arhiplină, cu oameni veniți să vadă filme aduse în festival, e loc de un lung șir de schimbări. De mentalitate, înainte de orice. Subtil, dar Tudor Giurgiu a lăsat să se înțeleagă că tocmai aceasta e cea mai importantă schimbare, că datorită ei a devenit posibilă și evoluția festivalului în timp.
Un alt subiect atins în cadrul discuției a fost cea a dialogului artelor în cadrul TIFF; se știe că în cadrul oricărui festival au loc lansări de carte, dezbateri, concerte etc. Numai că la TIFF se întâmplă ceva mai mult. Tudor Giurgiu și echipa de festival – să nu uităm că fără echipă nu se face nimic, ori cea a TIFF-ului s-a rodat în timp și a devenit unică din punctul de vedere al creativității – au reușit să identifice festivalul cu o hartă mentală proprie. Sunt câteva locuri cu care festivalul este asociat automat – piețe publice, localuri specifice, Casa TIFF, castelul de la Bonțida etc. În circuitul festivalier au intrat muzeele și teatrele orașului, locuri unde au loc proiecții de film, dar și întâlniri cu actorii și regizorii preferați, evenimente prin care se promovează ideea de dialog al artelor. Ori, ca să ajungi în 20 de ani să creezi o adevărată rețea de astfel de evenimente, prin intermediul cărora festivalul a căpătat o anumită identitate (una specifică, aș spune eu), înseamnă că există o viziune de ansamblu dublată de o tenacitate rarisimă a celor din echipa organizatoare. Tudor Giurgiu nu este doar vizionar, ci și un excelent tactician.
Admirabilă intenția lui Călin Stegerean de a introduce în discuție ideile despre dialogul intercultural și respectul pentru tradiție. Tudor Giurgiu, clujean de felul lui, știa că la momentul primei ediții nu prea exista dialog între comunitățile locului. Maghiarii aveau proiectele lor, inclusiv restaurantele lor, românii pe ale lor. Ideea de a-i aduce împreună în timpul festivalului, sau măcar pe timpul desfășurării acestuia, nu doar că a fost binevenită, ci a contribuit la schimbarea de care pomeneam mai sus. Nu întâmplător, anul acesta Premiul pentru întreaga activitate i-a fost acordat marelui István Szabó, Călin Stegerean a pomenit câteva dintre filmele acestuia care l-au impresionat de-a lungul timpului, întărind ideea că pentru un artist, indiferent în ce domeniu activează, dialogul și cultura generală sunt esențiale.
N-au fost uitate nici momentele grele – ediția de anul trecut a fost cu adevărat o probă de foc pentru toți – dar nici controversele. Ce mi-a plăcut a fost că Tudor Giurgiu a insistat ca discuția să nu rămână în zona de can-can, ci să se meargă de fiecare dată în profunzime. A veni pe scenă și a-ți exprima ideea e doar primul pas dintre întreg proces de creație, unul care nu e la vedere, dar care se poate cerceta. Și a mai fost ceva ce a dat de înțeles Tudor Giurgiu: bine ar fi să nu judecăm persoana, ci doar actul artistic (care poate să ne placă sau nu).
Un dialog cu fir logic, relaxat, dar departe de orice superficialitate. Un dialog dintre doi oameni de cultură, care încearcă, fiecare în felul său, să facă astfel încât nouă, celorlalți, să ne fie un pic mai frumoase viețile.
În loc de încheiere, o recomandare: puneți în agenda culturală a Bucureștiului și o vizită la MNAR. Căutați să aflați când va fi următorul dialog, veți câștiga o oră de normalitate și de frumos.
PS: nu întâmplător, Tudor Giurgiu a propus ca final de discuție proiecția filmului Noaptea regilor. Un film-metaforă, o creație care îndeamnă la meditație. Un film care mi-adus aminte despre cât de important este să ne știm rădăcinile, să ne căutăm originile. Dar despre Noaptea regilor o să scriu separat, pe îndelete, aici doar am vrut să vi-l recomand! 🙂
