Ascensiunea. Sfinţii săriţi din icoană

Motto: „Menirea vieţii trecătoare e veşnicia!” Nikos Kazantzakis

Scris în 1946, pe când Kazantzakis se afla la Cambrige, visând să pună bazele unei Internaţionale a Spiritului, romanul Ascensiunea vine după ce apăruse Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas, dar înainte de Căpitanul Mihalis. Liberate sau moarte (1950). Scriere în mare măsură autobiografică, romanul nu a văzut lumina tiparului până în 2021, când este tradus pentru prima dată în Franţa. Alcătuit din trei capitole, Creta, Anglia, Singurătate, care oscilează ca stil între naraţiune, eseu şi poem, Ascensiunea este povestea unui bărbat care se reîntoarce acasă, după al Doilea Război Mondial, în Creta, ţinutul copilăriei, deopotrivă o lume a zeilor nemuritori şi un paradis pândit de destrămare:

„Ne pierdem, ne pierdem, murmura, şi nimeni nu-şi dă seama.” (p. 144)

Când nu mor pe câmpul de luptă sau executaţi de soldaţii străini, cretanii se dovedesc oameni puternici, care trăiesc cu demnitate, ştiind exact că destinul patriei e mai presus de orice destin individual. Bărbaţii nu se tem de moarte şi femeile sunt dârze.

Cei mai bătrâni locuitori ai insulei, oameni care ajung la o sută de ani, îşi cunosc ziua trecerii dincolo şi, asemenea căpitanului Sifakas, îşi pregătesc despărţirea de ceilalţi. Tot ţinutul, dar mai ales congenerii, participă la petrecerea de despărţire, care nu e parastas, nu e nici nuntă, e o dezlănţuire de amintiri, lacrimi şi bucurie, semn că viaţa a fost frumoasă şi omul se desparte de ea uşor, fără încrâncenare, cu o seninătate demnă de cea a zeilor olimpieni. Secvenţa aceasta este reprezentativă pentru un anume tip de mentalitate, care privilegiază trăirea plenară a vieţii:

„̶ Cântă din liră şi Dumnezeu cu tine! zise bunicul şi închise ochii.

Cerul se întunecase. Au început să cadă picături mari şi răsunau pe frunzele de lămâi. Câteva, calde, căzură pe obrajii şi ochii închişi ai bunicului şi pe mustăţile dese. Scoase limba şi-şi linse buzele, se răcori.

Învăţătorul luă arcuşul, se-aplecă, sprijini lira de piept, se încovrigă în jurul ei, deveni una cu ea, începu să cânte. La-nceput, arcuşul dănţuia, sărea pe cele trei corzi, zornăit de clopoţei, curtea întunecată a lui moş Sifakas se umplu de râsete şi de hohote, de parcă ar fi năvălit în curtea unei şcoli copii, era recreaţie, se fugăreau unii pe alţii şi se jucau. Păsări credeai că se trezeau într-un plop stufos, se lumina de ziuă, le ardea soarele şi-ncepeau, sărind din creangă-n creagă, ciripitul. Sărea, râdea, dănţuia arcuşul şi bătrânii căpitani uitaseră de ei, inimile, mai uşoare, deveneau copii, păsări, apă curgătoare. Se apropiară şi fiii, şi nepoţii, şi femeile, apărură şi argaţii, şi slujnicele, se aşezară pe jos, în jurul căpitanului, îşi întindeau gâtul şi ascultau.

Bunicul îşi simţea trupul osos pierzând greutatea, ridicându-se încet-încet, plutind, înălţându-se deasupra lămâilor, cu faţa-n sus, uşor, ca un nor. O astfel de sprinteneală nu-şi aminteşte să fi simţit decât în vis. În vis şi încă o dată – se-ntorsese de la război, era duminică, s-a spălat, s-a curăţat de sângele de pe el, s-a primenit, şi-a pus haine curate, răcoroase, şi s-a dus la biserică şi s-a-mpărtăşit. La fel de uşor se simţa şi atunci, trupul ca un fulg şi când s-a-ntors acasă simţea că nu păşea pe pământ.” (pp. 80-81)

O interesantă teoria a vârstelor face căpitanul Sifakas, care este un fel de patriarh al ţinutului. În loc să se spovedească el, le cere celorlalţi să facă mărturisiri care să-i deschidă ochii minţii, să nu plece de pe lumea aceasta înainte de a fi înţeles tot ce trebuia să fie înţeles. Statul de vorbă este cu folos, căci experienţele vieţii trebuie cunoscute şi date mai departe sub formă de poveste, pe care o spune fiecare când este pregătit. E ceva să ai mintea crudă la şaptezeci de ani:

„Dar în nopţile din urmă, vă zic, nu mai e chip să adorm. A venit viermele, a urcat, văd, din pământ şi-a-nceput să mă roadă. Cui să-mi spun durerea? Fiii mei sunt încă prea cruzi, cincizeci-şaizeci de ani, ce pot ei să priceapă? Iar căpitanul Mihalis, primul meu fiu, a murit şi el tânăr, la şaptezeci de ani, n-avea încă mintea destul de coaptă ca să priceapă! Mi-am zis, aşadar: ia să fac eu adunare ca pe vremuri, ia să-i chem pe vechii mei tovarăşi, să stăm de vorbă! Ca spicele în vremea secerişului vă sunt capetele, căpitani, pline de bobi. Vorbiţi. Deschideţi-vă inimile, vin aţi băut, acum se deschid uşor, hai, veniţi să vă spovediţi, măi băieţi!” (pp. 68-69)

Frumusețea romanului Ascensiunea vine din acest portret pitoresc al insulei greceşti, tablou viu în alcătuirea căruia intră multă dârzenie, patimi omeneşti, crestele trandafirii ale munţilor, umbra măslinilor şi cântecul dezlănţuit al oamenilor care petrec opt zile la rând, o candelă aprinsă, rugăciunile părinţilor pentru binele copiilor, vizitele celor morţi, fiorul mării răspândind în jur mirosul de cimbrişor. Şi icoana câte unui sfânt care sare să-şi salveze ţinutul:

„Zidurile veneţiene, casele dărăpănate, două-trei minarete ciuntite de-acum, cu semiluna retezată şi deasupra tuturor o biserică zveltă cu turla de un albăstrui întunecat.

̶ Este mitropolia, Sfântul Minas, spuse Kosmas aşezându-se lângă ea. Este ocrotitorul oraşului Megalo Kastro; când s-au năpustit turcii să calce în biserică, sfântul a sărit din icoana lui şi aşa cum era, călare pe cal, cu barba cenuşie scurtă, cu armura argintie, cu lancea lungă, s-a ivit în uşa bisericii şi s-a avântat asupra turcilor.” (p. 12)

Un vapor îl lasă în port, înainte de răsăritul soarelui. Kosmas o aduce în casa părinţilor săi pe fata, o străină, cu care se însurase din dragoste. Doar că legile insulei sunt aspre şi păzite aprig. Neamurile ţin unele de altele, după legile sângelui, care nu se încalcă, fiindcă blestemele sunt aspre. Obiceiurile sunt respectate cu sfinţenie. Tinerii au întâi datorii faţă de strămoşi, şi abia apoi libertatea de a-şi alege un drum al lor. Tatăl lui Kosmas murise de zece zile, iar vestea vine în vis. Fiul se poate întoarce acasă, are îngăduinţă, după douăzeci de ani, aşa cum îi ceruse tatăl:

„Mama n-a răspuns; s-a-ntors, privind spre candela aprinsă. Kosmas a înţeles, s-a rezemat de perete. Tăcere. Ştiau amândoi că în primele patruzeci de zile de la moarte sufletul nu părăseşte casa, umblă prin curte, urcă şi coboară scările, zăvorăşte noaptea poarta, stă de veghe lângă candelă şi priveşte şi aude toate cele. Bătrânul îi dăduse de veste c-a aflat că se însurase cu o evreică: Cât trăiesc, să nu pui piciorul în Creta! Şi erau abia zece zile de când murise.” (p. 18)

Tatăl lui Kosmas este necruţător în primul rând cu cei din familie, şi nu doar în timpul vieţii. Mort fiind, tatăl continuă de acolo de unde e să conducă familia şi să-şi impună voinţa. Fata, sora lui Kosmas, nu are voie să iasă din casă, e prizonieră ani de-a rândul, şi, treptat, îşi pierde minţile pentru că nu e lăsată să se mărite cu bărbatul iubit. Dragostea este vegheată de ură, iar sentimentele nu sunt ascunse, sunt pe chip, în privirile pătrunzătoare, în tonul gutural al vocii, în gesturile ostile. Soţia lui Kosmas înţelege imediat că nu e dorită de familia soţului, înţelege că este chiar în primejdie. Iar Noemi are un simţ al primejdiei dezvoltat în împrejurări teribile, fiindcă este o supravieţuitoare, singura din familia ei, a lagărului de concentrare nazist.

Kosmas este un personaj caracterizat de frenezie, un bărbat care trăieşte cu intensitate fiecare experienţă. S-ar spune că are în suflet mai multe flăcări. Pe lângă focul iubirii pentru Noemi, la fel de intens e cel al iubirii de ţară, dar şi cel aprins de valorile umanităţii, în general. Spirit utopic, un fel Zorba prea tânăr încă pentru a fi învăţat să bucure de clipa prezentă, Kosmas visează să salveze lumea urâţită de război. Crezul său e că mântuirea vine prin cultură, i se pare că există ideologii salvamunde, idee pe care o susţin multe spirite exaltatede care se înconjoară mai ales în vremea călătoriei prin oraşele Angliei. Trezit dis-de-dimineaţă de clopotele catedralei Westminster, Kosmas se repede la fereastră, crezând că oraşul de pe Tamisa a fost cuprins de flăcări. Se înşelase doar în privinţa incendiului, semnele războiului au rămas, la fel de dureroase ca absenţa din peisajul citadin a unor clădiri cu istorie:

„Străzile strălucesc, furnicar de oameni pe drum, clădiri uriaşe, ai zice eterne, ici-colo o bombă căzuse şi clădirile dispăruseră, iar dintre dărâmături se iţeau floricele mov şi galbene. O mulţime de pelerini în extaz umblau încet pe sub arcadele gotice ale Catedralei Westminster. Alături turnurile dantelate ale Parlamentului şi Kosmas, sprijinit de parapetul unui pod, privea Tamisa curgând tulbure, densă, ca Timpul, oglindind idolul înaltului turn dantelat.

Ce luptă, se gândea, ce îndrăzneală umană şi înţelepciune şi totodată ce brânci orb al nevoii, ca să creeze englezii această complicată construcţie a Parlamentului! Toate clasele au colaborat la construcţia-regină, nobili, burghezi, popor – fără vreun arhitect, în afară de marele arhitect oficial al Imperiului Britanic, Timpul. Toate s-au făcut încet-încet, din nevoie, din întâmplare şi din triplele dorinţe care se ciocneau între ele şi în fond colaborau – ale regelui, de a-şi impune mai uşor voinţa, ale nobililor, de a nu-şi pierde privilegiile, ale orăşenilor de rând şi poporului, de a dobândi privilegii. Anglia, într-adevăr, se bazează pe temelii largi, solide, fiindcă aceaste temelii nu sunt mari principii abstracte, ci aluviune răbdătoare a timpului. Orice timp, orice secol, fără mari tulburări geologice şi psihologice pe care le contaminează revolta, nesiguranţa şi haosul, creează Marea Britanie. Kosmas privea catedrala Westminster; toate vechile ritmuri ale Angliei erau înfrăţite în această clădire, unul lângă celălalt, din secolul al XIII-lea. Continuitate organică, credinţă şi supunere faţă de tradiţie, întipărite în piatră a timpului care se schimba şi trecea…” (pp. 152-153)

Fragmentul de mai sus este interesant şi pentru felul în care Kazantzakis şi-a construit personajul, pe o dimensiune meditativă. Pasionat de scris, Kostas îşi pierde, la un moment dat, încrederea în sensul salvator al limbajului, în teorii. Avid de real, Kostas înregistrează diverse imagini/ipostaze ale lumii postbelice şi încearcă să înţeleagă istoria şi cursul ei, pentru ca, pornind de la ce a rezistat timpului, să afle o cale de a-şi salva ţara, familia, lumea.

Kosmas învăţase, asemenea străbunilor săi, să râdă atunci când, confruntându-se cu moartea, alţii plâng. În aparenţă primitiv, personajul are forţă fizică, dar mai ales forţă interioară. Despărţirea de femeia iubită este copleşitoare. Kosmas supravieţuieşte acestei dureri pe care o pune pe seama predestinării. Se întâmplă mereu ceea ce e scris să se întâmple.

Romanul de dragoste al lui Nikos Kazantzakis este tulburător. Personajele îşi trăiesc patima mai presus de orice comandament, gata să înfrunte prejudecăţile puternice ale comunităţii de tip tradiţional. Când se părea că iubirea a învins, iese la iveală demonul, apărut mai întâi în scrisorile celor doi soţi şi revelat în fiecare coşmar.

Nu-l poţi salva pe omul iubit. Trebuie să se salveze singur. Moartea, la fel ca viaţa, este o chestiune personală. În Creta, la umbra unui măslin, ai o eternitate la dispoziţie să cugeţi la sensul lucrurilor şi la mersul lumii – cei trei prieteni ai căpitanului Sifakas, şi el personaj centenar, au avut la dispoziţie, împreună, mai mult de 300 de ani. Creta este un ţinut în care oamenii păstrează în confruntarea cu moartea ceva din nemurirea zeilor Greciei şi din spiritul tragediei antice – ideea suferinţei purificatoare.

Las câteva fragmente pentru a rămâne încă puţin în preajma unui scriitor care ştie cum se citeşte un text, nu doar cum se alcătuieşte, prin strivirea cojii fiecărui cuvânt:

„Cât o iubesc pe femeia asta, nu poate fi cuprins în cuvinte, se gândi. Cât bine mi-a făcut, nici asta nu poate fi descris. Mi-a deschis mintea şi inima, m-a învăţat să iubesc neamuri străine pe care le uram, să înţeleg idei străine cu care mă luptam, să înţeleg că toţi oamenii avem aceeaşi rădăcină… Ce Soartă a luat-o de mână, în amurgul acela la Ierusalim, şi mi-a scos-o în cale?” (p. 24)

„La fel sunt şi cuvintele. Cine citeşte un text, dacă vrea să-l simtă, un singur lucru are de făcut: să strivească coaja, tare sau moale, a fiecărui cuvânt şi să-i lase înţelesul să izbucnească în inima lui. Toată arta creatorului este să înghesuie miraculos în literele alfabetului esenţă umană; şi toată arta cititorului este să deschidă aceste capcane magice şi să elibereze conţinutul lor înflăcărat şi nespus de dulce.” (pp. 86-87)

„Înaintau pe străduţele înguste, nu se grăbeau, mergeau încet, priveau. Era sâmbătă seara şi slujnicele spălau pragurile, copilele udau ghivecele prin curţi, bătrânele puneau tămâie în cădelniţe, iar străzile miroseau a biserică. Fetele se găteau, se pudrau, se pregăteau să iasă la plimbare în Piaţa Mare, să vadă şi să fie văzute. Stropeau trotuarele cafegiii, închideau prăvăliile proprietarii, friizeriile erau pline, copii desculţi dădeau fuga şi cumpărau seminţe prăjite de dovleac, crăiţe, iasomie…” (p. 90)

„Ca şi atunci, se gândi Kosmas, ca şi peste o sută de ani, ca întotdeauna. Viaţa înaintează încet, cu răbdare, fiindcă-i eternă; oamenii, câţiva oameni care merg în faţă, se grăbesc, fiindcă ştiu că nu au timp…” (p. 90)

„Există aici în Creta o flacără nedomolită, să-i zicem suflet, o flacără mai presus de viaţă şi de moarte. Mândrie, înverşunare, vitejie? Greu s-o definieşti, adică s-o înăbuşi. Toate acestea la un loc şi altceva, de nedescris şi greu de cuprins cu mintea, care te fac să fii mândru că eşti om…” (pp. 55-56)

Ascensiunea de Nikos Kazantzakis