Alois, hoțul de vise – dramele se consumă cel mai bine în doi

În martie 2018, la Teatrul Regina Maria din Oradea avea loc premiera spectacolului F.A.D. (Noduri și plăci)*, textul fiind scris de Nicola Wilson (autoarea a fost la premieră și a avut un dialog foarte bun cu spectatorii și trupa). Un spectacol memorabil, din cel puțin două motive: în România nu se mai montase, până la acel moment, niciun text care să aibă ca subiect drama persoanelor afectate de Alzheimer; al doilea motiv este derivat direct din calitatea textului, care reușește să aducă în discuție boala și consecințele ei sociale. Bolile degenerative sunt foarte distructive, din toate punctele de vedere: organismul persoanei afectate nu se mai poate apăra și intră într-un proces accelerat de degradare fizică și mentală; aparținătorii persoanei se văd nevoiți să-și schimbe rutinile cotidiene, să-și adapteze programele în funcție de necesitățile persoanei bolnave și, nu în ultimul rând, să învețe ce au de făcut. În România situația este cu mult mai dramatică față de orice altă țară din Europa, pentru că la noi îngrijirile paleative sunt un lux, iar cutuma impune familiei să se ocupe integral de bolnav(ă), cu alte cuvinte să se adapteze la noile condiții. Se ajunge, de multe ori, ca aparținătorii să moară înaintea persoanei de care au grijă, datorită epuizării fizice și a stresului. Despre toate aceste drame se vorbește mult prea puțin în mass-media românească, de aceea țin minte și acum scene întregi din F.A.D. (Noduri și plăci)*, era pentru prima dată când vedeam adusă pe scenă o problemă atât de sensibilă și de o manieră care nu făcea deloc concesii din punct de vedere artistic (am scris despre spectacol la momentul respectiv, mă opresc aici cu detaliile). A trebuit să vină anul 2021, să trecem prin șocul pandemiei de coronavirus ca să vedem un alt spectacol care aduce în discuție efectele Alzheimer-ului.

Credit foto: Bogdan Botaș

Textul pe care a lucrat Andrei Măjeri, regizorul spectacolului de la #Reactor, nu e la fel de profund ca cel al Nicolei Wilson, nu atinge atât de multe aspecte, dar cu toate acestea spectatorul se vede pus în încurcătură: ce faci când afli că cineva foarte apropiat – în cazul de față, mama – este bolnav de Alzheimer? Dilema este una pur socială – angajezi un asistent medical/un îngrijitor sau te ocupi singur de bolnav, amăgindu-te că îți poți adapta programul în funcție de nevoile bolnavului și de manifestările acesteia? Cauți să înțelegi de ce i se întâmplă toate acestea și cum poți încetini regresul fizic și mental, sau încerci să intervii punctual, în funcție de nevoile de moment? Ceri exclusivitatea îngrijirii – te ocupi singur de bolnav, dintr-o pudoare și jenă de neînțeles – sau antrenezi toată familia și pe toți apropiații persoanei bolnave? Mi-ar fi plăcut ca textul să releve explicit toate aceste dileme, dar Cosmin Stănilă a preferat să limiteze conflictul la unul de natură strict personală – cum reacționează Eszter Nagy, actriță de meserie, când află că i s-a declanșat Alzheimerul și cum se schimbă relațiile cu Cristi, fiul ei.

Credit foto: Bogdan Botaș

O dinamică a duetului mamă-fiu dictată de evoluția bolii, care se reflectă la nivel de relație interpersonală, dar și la nivel de spațiu. Scena este o combinație de cabină de actor și sufragerie/living, semn că Eszter Nagy este în totalitate dedicată meseriei, nu se vede făcând altceva, de aici și spaima că ar putea fi pozată sau filmată în plină criză, când nu va mai fi conștientă de nimic. La momentul inițial, în spațiu dictează ordinea, dar treptat începe să se instaleze haosul (ar fi fost și mai bine dacă nu ar fi fost atât de controlat acest haos). Eszter Nagy și Cristi consumă toate etapele – negare, furie, depresie, resemnare – doar că fiecare în felul său, în funcție de felul cum se raportează la boală și de cum este afectat direct de aceasta. Emőke Kató este magistrală, nu întâmplător a luat Premiul UNITER pentru cel mai bun rol feminin cu acest rol! Își asumă fiecare etapă a degradării cu o naturalețe care te năucește, alternează luciditatea cu absența memoriei cu o viteză uluitoare, semn că a studiat intens. Dialogurile dintre ea și Lucian Teodor Rus sunt de un absurd pe care mi l-aș fi dorit mai accentuat pe alocuri, dar în momente-cheie scot tandrețea la iveală și spaima că nu vor putea face față nicicum celor ce vor urma. Lucian Teodor Rus s-a lăsat purtat de partenera de scenă, pe alocuri a părut chiar că a așteptat prea mult din partea ei, dar s-a descurcat admirabil, făcând din Cristi un personaj credibil; n-a mimat tinerețea și șocul, le-a trăit în totalitate.

Bine gândite flashurile – când Cristi era copil – și bine gândite scenele filmate; ele au rolul de a fractura un parcurs al bolii pe care mulți îl gândesc ca fiind cursiv, ori nu este deloc așa. Ca orice boală degenerativă, Alzheimerul este imprevizibil și nu lasă prea mult loc speranței. De aceea, n-ai cum să nu zâmbești amar când auzi că Alois este, de fapt, boala, că ea devine partenerul de luptă pentru supraviețuire al celor doi. Fundalul sonor al spectacolului – creativ și pliat perfect pe momentele de criză – concură definitiv la închiderea unui spațiu al suferinței: spectatorul asistă neputincios la o dramă, fără posibilitatea de a interveni. E parte din procesul de învățare această expunere forțată și cred că vor fi spectatori care-și vor dori să revadă montarea celor de la #Reactor.

Un spectacol despre suferință și boală, despre neputință și spaimă, despre Alois și toate lucrurile pe care le ia cu de la sine putere!

PS: tabloul din spatele scenei are o semnificație aparte, dar vă las să o descoperiți singuri. Andrei Măjeri are deja un pattern – introduce cel puțin o referință picturală în fiecare nouă creație spectaculară, ceea ce nu e rău deloc.