Cofetăria cu miracole. Când ninge la Barcelona…

Motto: „Alba luă seama că fulgii plăpânzi de mai devreme se prefăcuseră într-o pulbere umedă, ca un contrapunct nostalgic la gândurile ei.” Christian Escribà, Sílvia Tarragó

Cofetăria cu miracole este un roman despre magie – iată un cuvânt folosit frecvent în această poveste spectaculoasă despre reţete, supravieţuire, prestigiu, amânare a destinului, până în punctul în care personajele îşi dau seama că nu de neşansă au fugit o viaţă, ci de iubirea ideală.

Întâmplările se petrec în Barcelona, un oraş în care ninsoarea este, la fel ca ploaia, rarisimă. Când ninge la Barcelona e semn că s-a petrecut un miracol şi că, mai devreme sau mai târziu, acesta li se va revela tuturor.

„La Barcelona chiar şi o ninsoare slabă era ceva fenomenal, un miracol aproape, care dăduse naştere, iată, unei ilustrate inedite, cu străzi ninse. Passeig de Gràcia, tot districtul Eixample, La Rambla, reţeaua de artere a oraşului, toate zăceau sub un strat fin ca de var, pe care milioane de mici cristale de gheaţă îl alcătuiseră, venind din înalt.

Întâmplarea aceasta miraculoasă îi făcu pe mulţi barcelonezi să iasă din case şi să se bucure de peisajul neobişnuit. Ceea ce nu ştiau ei însă era că în oraşul lor tocmai se petrecuse o altă minune, la fel de mare.

Cu puţin timp înainte să înceapă ninsoarea, o mantie de nori negri şi denşi învăluise cerul, zăgăzuind lumina soarelui. Iar când primii fulgi tocmai porneau spre pământ prin aerul tulbure, într-un modest cartier din Sants venea pe lume o copilă cu totul deosebită de alţi nou-născuţi.

Pentru că această copilă se năştea cu un dar.

Talentul ei avea să mai aştepte câţiva ani până să se manifeste; când însă a ieşit la iveală, a fost dovada că unii oameni vin pe lume cu o calitate înnăscută, care e bunul lor cel mai de preţ. Iar Alba, copila aceea umilă şi totodată privilegiată, fusese binecuvântată cu darul unei intuiţii ce se apropia periculos de mult de magie. Încă de când era foarte mică, avea simţurile atât de ascuţite, încât descoperea savoare acolo unde alţii nu vedeau decât hrană. Iar această virtute avea să fie întregită mai apoi de imaginaţia ei, permanent stimulată de pasiunea de a preschimba toate cele de-ale gurii într-un festival de senzaţii.

Dar toate acestea erau încă foarte departe de ziua de Crăciun a anului 1926.” (pp. 9-10)

Interesant este felul în care povestea Albei, un copil-minune, se proiectează pe tabloul societăţii în plină schimbare. În casa în care lucrează ca bucătăreasă, Alba are suficiente alimente din care să prepare încântătoarele sale dulciuri, dar în propria casă familia e strâmtorată. Războiul, bătălia de pe Ebru, regimul franchist, grevele muncitoreşti, lupta grupărilor de partizani, apoi epoca de prosperitate a Catalunyei, toate influenţează viaţa oamenilor simpli.

Când s-a făcut colectivizarea întreprinderilor, patronii unei brutării, Antonio şi Pepita, s-au văzut nevoiţi să lase pe mâna angajaţilor conducerea afacerii. Noii proprietari sunt foştii angajaţi. Lui Antonio şi Pepitei li se permite să îşi păstreze locuinţa din spatele magazinului în care deveniseră între timp simplii muncitori. Antonio pleacă pe front, iar copiii, Pepitona şi Toñin, rămân departe de Barcelona, la Sénia, unde fuseseră trimişi în vacanţă înainte de izbucnirea revoltei militare. În câteva zile, viaţa tuturor este dată peste cap. Lovitura de stat îndreptată împotriva guvernului republican eşuase, dar începea războiul civil. Abia după trei ani, cam în 1939, nu cu mult după ce franchiştii ocupă Barcelona, Pepita îşi recapătă drepturile de proprietar şi îi păstrează în slujbă pe vechii angajaţi. Respectul reciproc şi un pic de şansă îi ajută pe aceşti brutari cumsecade să păstreze aparenţa de normalitate:

„Câteva luni mai târziu, când se termină războiul, Pepita putu în sfârşit să-şi îmbrăţişeze bărbatul şi copiii. Văzându-i din nou alături de ea, simţi o uşurare care îi alungă din trup toată suferinţa. Pe dinăuntru însă, nu mai era aceeaşi. Ştia că din acel moment începea în viaţa lor o etapă plină de incertitudini. În jurul lor totul era devastat, şi nimeni nu ştia să revină la viaţa de zi cu zi, în ţara aceea năruită.

În primii ani care au urmat războiului, prioritatea soţilor Escribà a fost să ţină afacerea în viaţă. O sarcină nespus de grea, dat fiind că ţara se zbătea în mari lipsuri, după distrugerile provocate de război. Politica economică a regimului, clădită pe autarhie şi intervenţionism, nu reuşea decât să-i înglodeze şi mai adânc pe oameni în sărăcie şi în nevoi.

Din cauza penuriei de produse la care dusese depresiunea economică profundă, doar brutăria putea să funcţioneze. În magazin găseai doar pâine, făcută din puţina făină pe care reuşeau să o procure, de calitatea întâi, a doua şi a treia, aşa cum cereau normele impuse de raţionalizare.

Numai în rare ocazii, graţie profesionalismului şi priceperii domnului Escribà, reuşeau să ofere produse de cofetărie. Lipsa zahărului de pe piaţă îl forţă pe Antonio să îşi pună la bătaie toată ingeniozitatea, preparând, de pildă, rulade numai din dulceaţă de dovleac şi praf de migdale. Peste câţiva ani, Toñin avea să-şi aducă aminte că tatăl lui reuşea până şi să scoată zahăr din must.

În mod normal însă, la vânzare nu aveau decât pâinea aceea, neagră şi raţionalizată, singurul lucru pe care îl puteau oferi clienţilor, unii dintre ei atât de nevoiaşi, încât Pepita le mai strecura câte un baton peste raţia cuvenită.

Viaţa lor şi a copiilor continua să graviteze, aşadar, în jurul brutăriei, care era mult mai mult decât o afacere. Era strădania de a duce mai departe munca lui Mateu şi a Josefiei, era mijlocul lor de trai, era un loc familiar, în care ştiau că vor găsi întotdeauna adăpost.” (pp. 98-99)

Strădania soţilor Escribà de a rezista perioadelor de criză nu este inutilă – familia şi brutăria sunt apărate. Când vremurile vor îngădui, apare şi cofetăria, laboratorul a cărui faimă capătă recunoaşterea barcelonezilor. Alba îşi va găsi uşor locul în această cofetărie rafinată.

Munca îi dă Albei motivaţie puternică. Fata e conştientă, încă de mică, de darul care i s-a făcut şi de responsabilitatea primită, aceea de a nu-l irosi. În roman, există mai multe personaje croite pe aceeaşi idee, de self-made man – majoritatea sunt bărbaţi, faţă de femei societatea vremii fiind încă destul de rezervată în privinţa şanselor de a face carieră, indiferent de domeniu. Joaquim, un tânăr avocat îndrăgostit de Alba, crede chiar că fata se va mărita şi va avea grijă de propria familie, renunţând la ceea ce părea o utopie, să ai propria afacere. Însă Alba, la rându-i îndrăgostită de Joaquim, adaugă talentului o muncă neobosită şi reuşeşte, mai întâi, să ajungă în faimosul laborator de cofetărie, practic, într-o lume a bărbaţilor.

Fata dovedeşte un remarcabil talent de a combina ingredientele din bucătărie în aşa fel încât să creeze reţete personale. Tot ce prepară Alba este uşor de recunoscut. Pe Enric îl face să se îndrăgostească de ea cu un castronaş de orez cu lapte. Gustându-i deserturile, Joaquim o remarcă mai întâi şi apoi ţine minte toată viaţa (şi poate recunoaşte) tot ce este făcut de mâna ei.

Multe dintre titlurile de capitol conţin denumirile unor produse de patiserie sau de cofetărie, exotice şi tentante la simpla lor enumerare – Pâine muntenească, Plăcinţele de Tortosa, Gogoşele de Empordà, Cozonac valencian, Fursecurile cu seminţe de pin, Tartă de Sant Joan, Colac cu marţipan, Nuga cu cremă arsă, Plăcinţele cu jumări, Gogoşi, Friganele de Sfânta Tereza, Crema catalană, Pască din guirlache, Prăjitură de Sant Jordi, Bezele, Flan, Ouă de ciocolată, Tort de nuntă, Colaci şi choux à la crème, Biscuiţi, Păr-de-înger, Napolitane, Croissant, Tort-spectacol. În jurul unor reţete (aproximative) se ţese povestea. Fiecare moment semnificativ din istoria cofetăriei barceloneze fiind legat de un gust, de-o aromă, de-o senzaţie plăcută.

Gogoşile sunt primele dulciuri pe care Alba învăţase să le facă. Un praf de sare aruncat peste laptele amestecat cu untul, la foc mic, transformă compoziţia în materie magică. Într-o bucătărie simplă, privind cum mama prepară gogoşile, o fetiţă se îndrăgosteşte definitiv de jocul încântător al ingredientelor:

„Pe măsură ce se prăjeau, nuanţa palidă a micilor bucăţi de aluat se preschimba într-un auriu îmbietor. Uleiul fierbând, în efervescenţa sa, le făcea să pară că dansează şi că se învârt singure în jurul lor. Adela îi spusese că, datorită acelui dans rotitor, gogoşie se mai numeau prin unele părţi şi carragirats.

Când au tăvălit gogoşile prin zahăr, acela a fost momentul suprem al bucuriei pe care Adela i-o făcuse, în clipa când, deşi era atât de mică, o invitase să îi dea o mână de ajutor. Fetiţa a înţeles atunci că, prin gestul acela, atinsese apogeul unei creaţii simple, care însă, la rândul său, era începutul unei provocări. Fiindcă Alba îşi dăduse seama că asta dorea să facă în viitor, că acesta era drumul ei, ţelul ei în viaţă.

Începând din ziua aceea, crezuse că toate semnele şi minunile care i se tot întâmplau în viaţă se datorau magiei dulciurilor.” (p. 133)

Talentul este din naştere, însă e nevoie de muncă şi de experienţă acumulată în timp pentru a-ţi împlini un vis. Deşi este scriere ficţională, Cofetăria cu miracole preia, ca un document de epocă, informaţii de specialitate şi mărturii din arhiva personală pusă la dispoziţie de Christian Escribà, descendent al unei familii de renumiţi cofetari. Frumoasă carte de vară.

Cofetăria cu miracole de Christian Escribà și Sílvia Tarragó