Ce încredinţăm vântului?

Motto: „Nu-ţi dărui, aşadar, iubirea grabei” Kojiki

Cred că esenţa acestui roman este exprimată în câteva cuvinte, în motto, pe prima pagină, ca un avertisment: să nu te grăbeşti, mai ales când întâlneşti frumuseţea (ne)pământească, să nu te grăbeşti – „Nu-ţi dărui, aşadar, iubirea grabei” Kojiki. Tot ce ţine de lume, profesie, rutină rămâne în acelaşi loc lipsit de sacralitate (la Tokyō, de exemplu), însă experienţelor aparte ar trebui să le acorzi timp, dovedind astfel că înţelegi ce înseamnă profunzimea. Ai o şansă care nu-ţi este oferită întâmplător. Kojiki este o foarte veche carte de înţelepciune, o culegere de mituri japoneze.

Ce încredinţăm vântului este un titlu formulat asertiv, nu interogativ. Citindu-l pe prima copertă, fără să cunosc povestea, am avut tentaţia să răspund la o întrebare.

Poate că încredinţăm vântului visele, fiindcă nu mai avem cui. Rămâne obiceiul de a vorbi cu cineva drag despre ce ai visat, lui Yui i se întâmplă asta, ca un fel de ritual al dimineţii, asociat altor ritualuri. În vocea iubită se cuibăresc toate cele bune ale vieţii. Yui are o mamă şi o fetiţă, aceasta este familia lor:

„Doar după ce ieşi pe poartă şi ajungând în stradă Yui îşi aminti că pe vremuri, când trăiau ele, ea, mama şi fetiţa îşi povesteau visele.

Cum de uitase?

Lui Yui, care nu fusese niciodată prea vorbăreaţă, îi plăcea totuşi la sculare să povestească ce visase. Mai întâi mamei, când era mică. Apoi, când devenise adultă, fetiţei. Avea pornirea să le reţină, chiar fără o intenţia precisă.

Când mesteca în supă, povestea cu voce tare ce se întâmplase peste noapte, cu cine şi despre ce stătuse de vorbă, ce locuri vizitase, de cine (dacă se putea rosti cu voce tare) se îndrăgostise. O făcea ca şi când era un lucru necesar pregătirii orezului sau tăierii pâinii, ceva nedespărţit de ritualul mesei. Aşa încât fetiţa, care se cuibărea fericită în vocea veselă a lui Yui, se obişnuise cu peştele şi iaurtul condimentat cu visele mamei.” (pp. 123-124)

Povestitul viselor ia un pic de timp, nu trebuie să te grăbeşti, poţi face asta ca Yui, pregătind orezul sau tăind pâinea. Tăcută de fel, Yui se transforma în asemenea momente care se repetau zilnic, devenea volubilă, ocrotitoare, era simultan mamă, copil şi prietenă, acoperind toate vârstele. A povesti un vis este un act de intimitate prin care îngădui celorlalţi accesul la viaţa ta lăuntrică, secretă şi inexplicabilă. Înseamnă să nu-ţi dărui iubirea grabei. Visele (nici visurile) nu se povestesc oricui şi nu se povestesc oricum.

Ce mai încredinţăm vântului? Anumite constatări, care, în timp, capătă valoare de revelaţii, cântărind mult în procesul de limpezire a gândurilor, de trasare a liniei necesare dintre ce contează şi ce este nesemnificativ.

Îmbrăţişările contează. Nu sunt niciodată prea multe, pare o banalitate (şi asta şi este), dar se întâmplă ca adevărurile să mai coincidă cu banalitățile, aşa crede Yui. Pagina cărţii se umple de lucruri a căror valabilitate, stabilită ştiinţific, cere noi validări. Într-un experiment, partenerii conversează 15 minute, la capătul cărora unii primesc o îmbrățișare, alții nu. S-a constatat că nivelul cortizolului din sânge (hormonul stresului) este mai scăzut în cazul celor care primiseră îmbrățișare. Îmbrățișările de care avem nevoie într-o zi sunt: 4 pentru a supraviețui, 8 pentru a te simți bine, 12 ca să evoluăm (Virginia Satir, psihoterapeut american, 1916-1988).

În relaţiile dintre soţi, îmbrăţişările sunt manifestări ale tandreţii, solicitate subtil atunci când apare un dezechilibru emoţional, cum este teama de a nu mai fi iubit. Akiko e genul de soție care așteaptă atenție din partea soțului prea ocupat, fiindcă e medic. Având imaginaţie şi timp liber, pune la punct o adevărată strategie de impresionare a bărbatului iubit, de recucerire permanentă a lui. De exemplu, Akiko arde intenționat mâncarea, face scrum pâinea, frige în exces peștele, ca să provoace o reacţie din partea lui, măcar un protest. Ca o fetiță, Akiko se prefăcea că doarme, știind că Takeshi o va îmbrățișa negreşit. În viața de zi cu zi, i se făcea parcă rușine să se bucure de îmbrățișare, să arate că are nevoie de ea, ca și cum ar fi fost o vulnerabilitate:

„Îmbrățișările cele mai minunate sunt cele pe care le dai fără să observe nimeni, în mod egoist, numai pentru tine.”

Takeshi vine acasă noaptea târziu, când ea doarme deja, și o îmbrățișează, că îi e drag de ea. Dimineața, pâinea e mai puțin arsă. Între doi oameni care trăiesc împreună şi se iubesc apare un tip aparte de comunicare, nu neapărat armonia ideală, dar ceva asemănător, o stare de acceptare necondiţionată a ceilulalt născută din înţelegere reciprocă, în ciuda diferenţelor de temperament, în ciuda oricăror diferenţe. Nevoia de tandrețe, ca vulnerabilitate, poate fi încredinţată vântului, într-o convorbire telefonică.

Telefonul Vântului există, în ficţiune şi în realitate. În Călăuza (1979) lui Tarkovsky, cu aceeaşi putere este creditat globul care împlineşte dorinţe. Aflat într-un loc inaccesibil omului obişnuit, la globul dorinţelor nu se poate ajunge fără a străbate Zona. Drumul este al Infernului însuşi. La fel este drumul şi către Ōtsuchi, un oraş de pe coasta oceanului, din prefectura Iwate, unde a lovit mai întâi devastator, în 2011, tzunami-ul. Se ajunge greu la Telefonul Vântului, pentru că asta înseamnă să accepţi pierderi ireversibile. Yui nu poate suporta imaginea tulbure a oceanului, i se face rău, e nevoită să strecoare între dinţi o bucăţică de ciocolată ca să poată reveni la Bell Gardia, la început singură, apoi însoţită de Takeshi:

„Cu trecerea lunilor deveniră apropiaţii paznicului de la Bell Gardia aşa încât Suzuki-san ajunse să cunoască povestea fiecăruia dintre ei, cu nume şi locuri: locuiau amândoi la Tōkyō, ea lucra la radio, el era chirurg. El avea o fiică de trei ani şi o mamă, ea nu mai avea pe nimeni. Treizeci şi cinci de ani el, treizeci şi unu ea. Se întâlniseră prima dată acolo şi se împrieteniseră. Aveau apoi să vină o dată pe lună, apoi de două ori pe an în următorii treizeci de ani, când el însuşi n-avea să mai fie.

Începeau să se îndrăgostească unul de altul, iar asta Suzuki-san a mirosit-o după vreo douăsprezece luni, dar nu spuse nimănui nimic. Aşa cum îi tot repeta nevesti-sii: Dragostea e ca o terapie, funcţionează numai dacă crezi în ea. Dar mai ales, adăuga ea, când eşti gata să lucrezi la ea.

Yui şi Takeshi se arătară doritori să participe la programele din Bell Gardia, cu condiţia să se potrivească cu zilele în care veneau ei. Contribuiseră cu mici sume de bani la colectarea de fonduri pentru zilele în care sosea multă lume din toate colţurile Japoniei: se organizau seminarii de formare a medicilor şi terapeuţilor. Cu acea ocazie elaborarea doliului devenea întreţinerea fericirii unor întregi comunităţi. Yui menţiona acele întâlniri şi la radio. Era sigură că Bell Gardia chiar funcţiona şi că, asemenea ei, şi alţii aveau să afle puţină alinare pe colina de la Ōtsuchi.

Yui şi Takeshi descoperiră cu vremea că Telefonul Vântului era asemenea unui verb care s-ar conjuga diferit pentru fiecare persoană, şi că doliurile seamănă toate între ele şi, în acelaşi timp, nu seamănă defel.” (pp. 76-77)

Poveştile care se adună la Bell Guardia nu au legătură neapărat cu tzunami-ul din 2011, ci cu orice nenorocire care se cere imperios depăşită pentru a putea supravieţui, dincolo de traumă, într-o relativă normalitate. Împreună cu alţi doi adolescenţi, Kengō, fiul unui ziarist, urcase într-o barcă de cauciuc, în timpul taifunului, într-un gest de bravadă. Se filmaseră live, ca să posteze filmuleţul pe internet. Rămăseseră înregistrate câteva secunde, până în momentul în care barca fusese smulsă şi trasă de curent. Doi dintre băieţi, unul era Kengō, muriseră înecaţi, al treilea, sub presiunea vinovăţiei, îşi pusese capăt vieţii. Tatăl şi fiul au o discuţie telefonică, prelungită în vis, o clarificare ce ignoră graniţa dintre viaţă şi moarte:

„̶ Eu îmi vărs în receptorul ăla toate vorbele astea, ba chiar şi mai multe, reluă imediat. Nu mă cenzurez defel. Îi spun că a fost un dobitoc. Vorbesc, vorbesc, şi nu primesc nimic înapoi, doar tăcerea. Dar pe urmă noaptea, ştiu că pare absurd, îl visez, iar atunci el îmi răspunde pe îndelete. Parcă am fi într-un scenariu tăiat în două.

Yui îl crezu; îşi aminti visul care o vizitase un an înainte, acela în când îşi reconcepea fetiţa. Lui Takeshi îi veniră în minte învăţăturile pe care i le spunea în somn Hanei, aşa că şi el îl crezu cu uşurinţă.

̶ N-are nicio logică, ştiu, eu nu mi-am amintit toată viaţa mea niciun vis, dar acum cu băiatul meu dialoghez aşa, taman în vis, nu dialoghez nu e cuvântul potrivit. Fiecare zice ce are de zis, pe rând, aşa că nu ne certăm, şi avem timp să ne gândim ce o să ne spunem data viitoare.” (p. 66)

Mulţi dintre cei care ajuns la Bell Gardia îşi spun, în câteva cuvinte, povestea, ca şi cum ar plăti un tribut, contravaloarea şansei de a folosi Telefonul Vântului. Ceilalţi ascultă în linişte, fără să fie curioşi, fără să fie indiferenţi, şi pentru ei a-i asculta pe ceilalţi este parte din terapie.

„̶ Meseria mea e să scriu, sunt ziarist. Iar dacă într-o zi o să m-apuc să scriu drăcia asta de poveste, dacă o să mă lase nevastă-mea, o s-o intitulez Vârsta la care nu se moare.

Şedeau în săliţa din faţa bibliotecii, unde Suzuki-san amenajase un spaţiu neformal în care să stai să bei un ceai, ca anticipare a cafenelei pe care avea s-o deschidă în lunile viitoare.

̶ Tare titlu, comentă cu amabilitate paznicul din chicineta de pe latura săliţei.

̶ Singurul cu putinţă, după mine. O să vorbesc acolo despre percepţia pericolului absentă la copii, despre cum la o anumită vârstă nu-şi dau seama că ei sunt vulnerabili, că tot făcând tâmpenii, mai devreme sau mai târziu tot ţi-o iei.” (p. 64-64)

„Rămâi părinte chiar şi atunci când copiii nu mai sunt.” (p. 66)

Când încep să scriu despre o carte dureros de frumoasă, cum este Ce încredinţăm vântului, simt că fiecare cuvânt ar putea înclina balanţa în direcţia cititorilor sau în direcţia opusă. Pentru mine, cartea aceasta vorbeşte despre tandreţe şi locuri cărora le încredinţezi vocea, călătorii necesare şi sentimente trăite discret, în furtuni înterioare. Sigur, este şi o carte despre modalităţi de a păstra legăturile cu oamenii dragi, vorbind la un telefon imaginar, nu neapărat la cel de pe coasta oceanului – la acela nu ajung decât cei care sunt îndeajuns de pregătiţi să suporte toanele vântului abătut peste higan-bana, floarea Nirvanei, peste hortensii, peste füsen-kazura, floarea cu clopoţei. În fine, este o carte despre cum ai putea, în viaţa tumultuoasă de azi, dintotdeauna, să nu-ţi dăruieşti iubirea grabei.

Las mai jos alte fragmente:

„Când eşti mic fericirea o percepi ca pe un obiect. Un trenuleţ care se iveşte dintr-o sacoşă, folia în care e învelită felia de tort. Poate şi o fotografie care te înfăţişează în centrul scenei şi cu toţi ochii ţintă la tine.

Când te faci mare totul devine mai complicat. Fericirea este succesul, munca, un bărbat sau o femeie, lucruri greu de definit, laborioase. Când există, dar şi când nu există, ea devine mai ales asta, un cuvânt.

Uite, se gândi acum Yui, copilăria te învaţă şi altceva, că e de-ajuns să întinzi mâna în direcţia bună ca s-o obţii. (p. 16)

„Oricine a trăit un doliu important ajunge la un moment dar să se întrebe dacă e mai greu să înveţi sau să te dezveţi. Mai demult Yui n-ar fi ştiut să răspundă, dar acum ar fi răspuns cu toată convingerea că era a doua, că dezvăţul cere o mai mare anduranţă.” (p. 93)

„Alte fraze pe care avea să le spună Fujiata-san:

Somnul vindecă tot.

Ca să te cunoşti pe tine e nevoie să-i cunoşti pe ceilalţi (citându-l pe Miyamoto Musashi).

Cheile nu le găseşti niciodată când trebuie să ieşi din casă.

Un capucciono e infinit mai bun dacă presari deasupra puţină scorţişoară.

O cunoaştere superficială e mai dăunătoare decât necunoaşterea (citându-l tot pe Miyamoto Musashi). (p. 34)

„Nu e nimic rău, se gândi, să vorbeşti cu cine nu mai este.” (p. 52)

„De asta merită să-ţi aminteşti poveştile, să vorbeşti cu oamenii, să vorbeşti despre oameni. Să-i asculţi pe oameni când vorbesc despre alţi oameni. Să vorbeşti şi cu morţii, dacă e nevoie.” (p. 43)

Ce încredinţăm vântului de Laura Imai Messina