Libertango e unul dintre cele mai cunoscute tangouri, laitmotiv pentru multe intersecții artistice. Pentru mine e arhetipul libertății, chintesența muzicală a unei libertăți asumată integral și consumată/trăită în mijlocul străzii, acolo unde doar instinctul te ajută să supraviețuiești. Tangoul în sine e un paradox; la fel ca și jazzul, el s-a născut ca expresie a suferinței și frustrării, ca formă de a aduce la suprafață toate neputințele unei comunități întregi de oameni și a devenit (cu ajutorul unor filtre sociale și culturale de care nu e cazul să pomenesc aici) unul dintre cele mai rafinate moduri de comunicare. Tangoul e viață ad integrum, e sălbăticie rafinată, un mixtum compositum de perfecțiune tehnică și emoție dezlănțuită. Dansatorii de tango magnetizează mulțimea, atrag privirile și opresc viața în loc. Dacă vă uitați la dansatorii de tango, o să realizați că ei n-au vârstă, asta pentru că dansul în sine este unul deloc ancorat temporal (trăsătură care vine tot din nevoia de a contrabalansa urâțenia de care pomeneam mai sus). Tineri sau bătrâni, trupurile lor sunt la fel de mobile, la fel de expresive, nu afli despre ei decât că trăiesc, ard până la ultima suflare.
Maria de Buenos Aires este despre toate acestea și încă alte câteva lucruri. Un musical nu special, ci foarte special, care nu e realizat după canoanele genului, cu puține personaje și fără momentele de grup, cele care fac trecerea de la o scenă la alta. Să descinzi în mijlocul unui oraș despre care foarte puțini dintre noi știu câte ceva, să ajungi să respiri tragedia locului ca și cum ar fi a ta, să înțelegi că, dincolo de toate, oamenii au aceleași probleme, iubesc la fel și urăsc cu tot atâta patimă, dar, în același timp, să arăți că da, sud-americanii sunt altfel, au un ceva al lor, acel ceva din care s-a născut realismul magic; pe fond, asta a reușit să facă Astor Piazzolla cu musicalul lui. Devii parte din poveste în măsura în care știi să intri pe ușa lăsată intenționat deschisă de Piazzolla. De acest lucru a fost, de la bun început, conștient Răzvan Mazilu, astfel încât a gândit scena ca un salon de dans, un loc în care oamenii stau pe margine, beau ceva, discută probleme mai mult sau mai puțin importante la lumina veiozelor de pe mese și în tot acest timp se delectează cu povestea dansatorilor de tango. Dragoș Buhagiar a umplut sala de la Teatrelli cu scaune, fotolii și canapele de epocă – a se înțelege că vorbim de anii `20 ai secolului trecut -, toate orientate cu fața spre un pat imens, cu picior rupt, care ocupa centrul spațiului. Covoare persane pe jos, în tonuri de roșu și albastru, care completează și definesc spațiul tragediei. Povestea Mariei, așa cum a răstălmăcit-o Răzvan Mazilu, are foarte multe în comun cu cea a Eréndirei lui Marquez. Destine comune și la fel de tragice. În jurul Mariei gravitează flașnetarul, visătorul, bătrânul hoț, primul analist și preotul, oameni comuni, cu trăsături comune, care nu se diferențiază decât la nivel de costum. E o tușă fantastică aici, gândită de Răzvan Mazilu și reușită în totalitate: măștile sociale nu reușesc să ascundă golul sufletesc! De aceea Lucian Ionescu joacă în aceiași linie toate personajele, nu le individualizează decât foarte puțin, fața îi este la fel de (i)mobilă, gesturile deloc ambigue și emoțiile aproape la fel de absente. În schimb, Spiritul plânge, se frământă, se revoltă, se agită, se resemnează! Vocea destinului (în)frânt, Spiritul înțelege de la un punct încolo că principala lui misiune este să lase moștenire generațiilor viitoare povestea Mariei de Buenos Aires. Gheorghe Visu se desfată jucându-l pe Spirit, își poartă cu demnitatea bastonul și costumul elegant (dar desuet) și devine apărătorul Mariei, în fond al tuturor Mariilor.
O poveste menținută la granița dintre sacru și profan cu o grație care reușește să ascundă aproape perfect efortul creatorilor spectacolului. Ultima parte a spectacolului, când Maria e în Purgatoriu și încearcă să-și găsească salvarea sufletului (pentru necunoscători, la catolici Purgatoriul e locul unde se decide unde ajungi, în iad sau în Rai, dar asta depinde de tine, căci mărturisirea păcatelor e doar primul dintre cei foarte mulți pași care sunt de făcut) este, din punctul meu de vedere, cea mai dificilă, dar trupa se achită onorabil de misiune. Ana Bianca Popescu se dezlănțuie aici și cu toate micile probleme tehnice (inerente, la cât de mult se mișcă și la cum schimbă costumele) imprimă Mariei nota de tragism cu care magnetizează publicul. Gheorghe Visu și Lucian Ionescu o susțin și-i pun în valoare frumusețea, fără să uite că, pe fond, toți fac parte din aceiași poveste. A riscat mult Răzvan Mazilu dându-i Spiritului trăsăturile lui Borges. Dincolo de faptul că ambii sunt orbi, vorbim și despre un acel ceva care-i aduce pe amândoi în același loc: nevoia de a înțelege lumea așa cum este ea și nevoia de a nu judeca. Spiritul nu trebuie să facă altceva decât să ducă povestea mai departe! Ori, da, Borges asta a făcut în tot timpul vieții sale și, pe undeva, cred că asta face și după ce-a trecut în lumea umbrelor. În această logică spectaculară, corul (da, aduce foarte mult cu celebrul cor antic) devine necesar și e bine că cei trei au înțeles că evidența prezenței lor în spațiul scenic ține de tușe, de umbre și de asumarea unui background pentru poveste. Perfecți în gesturi și pași, cu voci lucrate și cu dicție excelent pusă în valoare, cei trei fac deliciul momentelor de tranziție, dar nu doar al acestora.
Fiind vorba de un musical, n-am cum să nu pomenesc de muzică. Știam că spațiul de la Teatrelli nu e foarte generos și chiar mă gândeam înainte de a intra în sală cum se vor împăca toate aspectele, căci musicalul cere live, deci orchestră care să cânte ad-hoc. Ei bine, Răzvan Mazilu a lăsat scena orchestrei și corului și a coborât actorii în sală, cu alte cuvinte a dat povestea spectatorilor. Se joacă atât de aproape de actori, încât eu am avut tendința de câteva ori de a pune mâna pe brațul Spiritului, era atât de convingător Gheorghe Visu, încât magnetiza! O orchestră mică, care respectă spiritul melodic al tangoului – adică are pian, viori, dar și percuție și flaut; ei i se adaugă acordeonul! Mânuit cu măiestria bine-cunoscută de Emy Drăgoi, el devine personaj în poveste! Acordeonul, nu solistul! Te uiți hipnotizat minute în șir la burduful instrumentului și la degetele care alunecă pe clape și butoane și te întrebi cât mai poate îndura Maria de Buenos Aires. Ideea de a așeza în straturi povestea, miezul fiind despărțit vizual de restul prin acel circular de perdea care se ridică la un moment dat este potențată de felul cum a gândit structura poveștii pe verticală – la bază, povestea personală a Mariei, spre vârf povestea tuturor Mariilor.
Un musical-metaforă, un spectacol foarte special pentru mine, căci de muzica lui Piazzolla mă leagă multe întâmplări frumoase. Dar nu-l recomand pentru că mie mi-a devenit parte dintr-o poveste, ci pentru că văzându-l veți realiza că musicalul și tangoul împreună fac spectacol!
Maria de Buenos Aires – Teatrelli
Muzica: Astor Piazzolla
Libretul: Horacio Ferrer
Regia, coregrafia și costumele: Răzvan Mazilu
Decorul: Dragoș Buhagiar
Maria: Ana Bianca Popescu
Spiritul: Gheorghe Visu
Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul: Lucian Ionescu
Cu participarea lui Emy Drăgoi la acordeon
Corul: Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță, George Vasile
Dirijor: Mihai Murariu
Orchestra: Mihai Murariu – pian; Ioana Văleanu – percuție; Cristina Hîrjanu – flaut; Diana Ciudin – vioara I; Bianca Drăgoi – vioara a II-a; Alessia Drăgoi – vioara a III-a; Emanuel Vots – viola; Mihail Grigore – violoncel; Iacob Artin Panighiant – contrabas.
Light design: Ștefan Vasilescu
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici
Coregrafie tango argentinian: Daniel Măndiță
Corepetitor: Mihai Murariu
Coordonarea muzicală a orchestrei: Corina și Alexei Țurcan
Make-up Artist: Diana Froicu
Traducerea din limba spaniolă: Albert Denn
Adaptarea versurilor pe muzică: Alex Ștefănescu
Documentarea pentru traducere: Anne Marye Sima și Daniel Măndiță
Afiș realizat de Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru
Grafica programului de sală: Sabina Spatariu
Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.
Durata: 90 minute
Foto: Andrei Gîndac
