Când mă pregăteam să urmăresc în online Woyzeck în regia lui Gábor Tompa, spectacol realizat pentru Bulandra în 1995, m-am uitat razant pe câteva dintre comentariile celor care se pregăteau să urmărească (n.m: am văzut de multe ori că aceste comentarii continuă și în timpul vizionării, ceea ce mă face să mă întreb ce urmăresc de fapt „comentatorii”, dar despre cultura spectactorului de teatru din România vorbim altădată) și mi-a atras atenția cel venit din partea unei tinere (bănuiala tinereții îmi aparține): de ce Woyzeck e atât de des montată? Din felul cum a construit întrebarea era evident faptul că nu știa piesa, dar mi s-a părut pertinentă întrebarea și dintr-un alt motiv. Ultimul Woyzeck văzut de mine fusese la Interferențe 2018 (festivalul Teatrului Maghiar de Stat Cluj), spectacol din repertoriul Teatrului Național Budapeste, în regia lui Attila Vidnyánszky Jr. Un spectacol foarte bun, despre care am scris la vremea respectivă. Un spectacol al tinerei generații de actori și regizori, nu cred că avea vreunul dintre ei peste 35 de ani, semn că texte „clasice” încă mai au ceva de spus și că pot fi montate în orice cheie, fără să li se piardă esența și, mai cu seamă, calitatea. De aceea am găsit întrebarea de mai sus pertinentă – poți să vezi un text montat de n ori până la momentul de față, dar de fiecare dată să ți pară actual sau mai bun, depinde de viziunea regizorală.

Spectacolul lui Gábor Tompa are calitatea rarisimă de a nu se demoda. Gândit atemporal, pentru că accentul cade pe constructul de personalitate și pe felul cum acesta este privit/recpetat de către ceilalți, Woyzeck-ul de la Bulandra n-are cum să nu stârnească spectactorul timpului prezent. Așa cum spuneam și în prima parte, pentru regizor nu există personaje principale și secundare în acest text; nu contează câte replici au de spus, sau cât de mult sunt prezente în scenă, ci contează felul cum acestea concură la realizarea conflictului și la stabilirea verdictului final, care aparține spectactorilor – este sau nu este vinovat Woyzeck? Pe regizor nici nu-l interesează prea mult verdictul final, el se asigură că spectactorii vor avea toate datele necesare unei judecăți corecte. De aceea insistă pe ideea de diferență: Woyzeck e diferit (a avut o copilărie nefericită, ajunge soldat în cazarmă unde este umilit continuu de căpitan, se îndrăgostește de o femeie deloc potrivită și devine chinuit de o gelozie cumplită); Marie e diferită (prostituată, din clasa de jos a societății, dar foarte frumoasă și cu o demnitate aparte, care o face atrăgătoare și, de asemenea, o transformă în rivală pentru celelalte femei); căpitanul e un personaj „făcut ca la carte” – nimic în plus, nimic în minus, nici măcar în ceea ce privește varietatea umilințelor la care-i supune pe cei din jur. De aceea, când Woyzeck și căpitanul se întâlnesc pe scenă devine posibil spectacolul și e ca și cum am asista pentru prima dată la o montare a piesei scrisă de Georg Büchner. În aceeași ordine de idei, doctorului îi revine și lui un rol important în economia montării în ansamblu, scenele în care el încearcă să manipuleze perfid  (sub masca binelui pe care ar trebui să-l facă pentru toată lumea se ascund niște defecte greu de ignorat) determinând sensul acțiunii.

Se știe că viața din cazarmă a fost dintotdeauna plină de abuzuri și organizată în jurul unei ierarhii care n-avea nicio legătură cu cea din afara ei, cea socială. Aici nu contează faptele de vitejie și meritele personale, cât capacitatea de a te supune umilințelor gradaților superiori și de a trece teste care mai de care mai odioase. Dacă reușeai să treci prin toate aceste încercări, erai apt de război (scena cu lustruitul cizmelor este „clasică” pentru viața de cazarmă, cum la fel este și cea cu pregătirea hainelor superiorilor). Dacă privim din acest unghi de vedere, Woyzeck este de compătimit și de aici până la verdictul de nevinovăție nu mai este decât un pas. Dar apare întrebarea legitimă de ce el a făcut-o pe nebunul în timpul procesului? De ce s-a dedublat? Când a fost el, cel adevărat/sincer – când a omorât-o pe Marie sau când e în plin delir de nebunie (una declanșată de șirul interminabil de suferințe și de abuzuri)? Dacă a intrat într-un joc al supraviețuirii cu orice preț și a ales s-o facă pe nebunul, atunci e de condamnat.

Umilirea ca semn al neînțelegerii, raporturile de forță stabilite între soldați și cei din afara cazărmii, sau dintre cei din interiorul acesteia, de toate acestea se slujește regizorul ca să mențină focusul pe evidențe și nu pe cauze, semn că de cele mai multe diagnozele sociale sunt superficiale și adeseori irelevante. Când soldații intră în scenă, mărșăluind și purtând cu ei un butuc, în timp ce cântă „Activitate! Activitate!” este o metaforă în sine, dar, pe de altă aparte, de un realism covârșitor. De prea multe ori în viață facem lucruri inutile, doar pentru că așa ni se spune și doar pentru că refuzăm să trecem prin filtrul rațiunii ordinul primit.

Pentru ca viziunea regizorală să aibă impactul necesar era nevoie de o scenografie pe măsură: simplă, dar de efect – scena goală, scaune aruncate parcă la întâmplare, plasa care desparte cazarma de restul lumii, dar și acuzații de acuzatori etc. O scenă deschisă total spre public, semn că între actori și public nu trebuie să existe nicio barieră, ci doar dialog. Unul continuu alimentat și întreținut de ceea ce se întâmplă între personaje. Pe de altă parte, avem și muzica, una originală, compensatorie pentru tensiunile insuportabile din anumite momente, care face suportabilă umilința, tocmai pentru ca spectactorul să înțealeagă ceea ce vede și să scape, astfel, de niște prejudecăți și verdicte prestabilite.

Revenind la ceea ce spuneam la început, este cu atât mai interesant de revăzut astăzi această montare, când diferențele nu există decât pentru a servi excluderii, când corectitudinea politică face ravagii greu de trecut cu vederea (în numele ei, de multe ori normalitatea a ajuns să fie exclusă, iar norma să fie schimbată din mers, în funcție de interesele unor grupuri de presiune). A accepta faptul că suntem diferiți și autonomi, că avem structuri interioare diferite și moduri de gândire proprii, construite în baza unor experiențe de viață internalizate nu înseamnă că automat trebuie să impunem schimbarea de norme și seturi de valori. De aceea, în scenă, la finalul spectacolului, rămâne nebunul, nici măcar Woyzeck. Și la acest lucru avem de meditat – de ce nebunia pare să câștige întotdeauna?

WOYZECKTeatrul Bulandra

de Georg Büchner

Distribuția:

Mihai Constantin (Woyzeck)

Oana Pellea (Marie)

Doru Ana (Căpitanul)

Cornel Scripcaru (Doctorul)

Claudiu Stănescu (Tamburul Major)

Ion Cocieru (Subofițerul)

Dan Aștilean (Andres)

Ana Ioana Macaria (Margret)

Marian Râlea (Nebunul)

Ileana Predescu (Bunica)

Șerban Cellea (Proprietarul barăcii, Cârciumarul, Primul soldat, Vestitorul de bâlci)

Adrian Ciobanu (Flașnetarul, Prima calfă, Al doilea soldat)

Constantin Drăgănescu (Vânzătorul de cuțite, A doua calfă, Al treilea soldat)

Marcela Motoc / Iulia Gherghișor (Kathe)

Răzvan Roxin (Al patrulea soldat)

Mihai Baranga (Al cincilea soldat)

Regia: Gábor Tompa

Scenografia: T. Th. Ciupe

Muzica: Zsolt Laszloffy

Data premierei: 26 octombrie 1995

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura