Despre moarte, ca proces în sine, opus vieții, s-a tot vorbit de-a lungul timpului. Nici nu știi ce fascinează – ființa trecută dintr-o dată în neființă sau procesul ca atare, care nu este deloc vizibil? Dincolo de faptul că moartea în sine aduce cu ea multă suferință – cea care moare suferă adeseori înainte să moară, iar pe de altă parte cei pentru care persoana în cauză contează suferă pentru că ea va deveni absentă, neprezentă, va fi prezentă doar în memoriile lor. Transferul de suferință se face adeseori și asupra animalelor sau plantelor de care a avut grijă persoana decedată, iar obiectele care i-au aparținut sunt păstrate cu sfințenie, devin obiecte de ritual, tocmai pentru că au un rol esențial în atenuarea suferinței.
De-a lungul timpului, în funcție de spațiu cultural, timp istoric, evoluție socială etc., viziunea asupra morții s-a schimbat radical. Dacă anticii o priveau doar ca pe un prag, unul peste care toți trebuie să trecem ca să intrăm în lumea de dincolo, astăzi, la mii de ani distanță privim moartea de multe ori cu teamă, ba chiar groază și facem tot posibilul să o ținem la distanță cât mai mult timp posibil. Investim milioane de euro în tratamente de prelungire a vieții și în cele de creșterea calității vieții. Nimic despre moarte, nicio vorbă despre bătrânețe. Paradoxul este că, în ciuda acestor eforturi concentrate și considerabile, se moare. Poate că mai mult decât în alte epoci: de boală, din cauza războaielor, din cauza unor accidente etc. Să te preocupe felul cum mori și să-ți asiguri o moarte demnă au fost preocupări constante pentru culturile asiatice, cele care au crezut dintotdeauna că adevărata viață începe după moarte. Dar nu vreau să intru acum în tot felul de filosofii, ci vreau să aduc discuția cât mai aproape de demersul artistic al celor de la DARUM. Și o fac plecând de la trailerul de promovare al filmului – o femeie stă într-un sicriu, îmbrăcată decent, care întreabă sec: „Ai văzut vredată un cadavru (gol/dezbrăcat)?”.
A vorbi despre moarte nu e simplu atunci când subiectul acestui proces este omul. Căci acesta este alcătuit din două părți: materie și spirit, corp și suflet. Deci, cine moare, corpul sau sufletul? Ambele? Împreună sau pe rând? Ce facem după moartea unui om? Ce pregătim pentru moarte: sufletul sau/și trupul? Primul cadru al filmului este filmat în curtea unui spital, unul mare, cu mai multe corpuri de clădire. O mână de femeie ține în mână o fotografie a unei persoane, femeie după toate aparențele. După care începe căutarea. Să afle cum a murit, cum i-a fost moartea. Iar toată căutarea are loc în spital, acolo unde persoana a avut parte de îngrijire în ultimul timp. În felul acesta analiza morții devine proces de sine-stătător, unul cu valențe sociale/sociologice, dar și cu implicații de ordin deontologic și de altă natură. La intrarea în circuit i se spune femeii că va trebui să dovedească respect, să nu se implice în ceea ce vede, să păstreze distanța corespunzătoare. Cu alte cuvinte, va trebui să fie martorul perfect de la primul pas și până la ultimul. Aparent, o misiune simplă. Dar cui îi vine ușor și la îndemână să cerceteze cauzele morții cuiva, mai ales când e vorba de cineva apropiat?
În prima cameră există o doamnă doctor, care aduce în discuție cam toate aspectele importante care țin de relația dintre pacient și doctor; până unde ai voie să intervii, cât de mult are voie să implice emoțional un doctor, există sau nu tratamente diferențiate și ce înseamnă diferențiat etc. Cam toate întrebările pe care ai vrea să le adresezi doctorului atunci când afli că ești bolnav incurabil și n-ai curaj să le adresezi. Un cuvânt des pomenit- suferință. Periplul vizitatoarei continuă prin holuri înguste, luminate artificial, nepopulate, cu pereți din beton nefinisat. Se deschid rând pe rând uși pe care se află scrise cuvinte esențiale, dar care n-au nicio legătură cu spitalul și tratamentul medical. Ci cu oamenii, cu cei care mor sau cu cei cărora le pasă că aceștia mor. E interesantă mărturia unei femei în vârstă, care toată viața a avut o singură grijă – să nu moara ea înaintea soțului, pentru că nu avea cine să aibă grijă de acesta. Așa se aduce în discuție și problema ritualului înmormântării, unul din ce în ce mai costisitor. Așa se justifică incinerarea – un ritual mai puțin costisitor și care pune mai puține probleme urmașilor. Probleme concrete, despre care unora dintre noi le este întotdeauna greu să vorbească. Ce mai interesantă pentru mine a fost mărturia doctorului legist, a femeii care deschide și trailerul de promovare. Ea pleacă de la amintire personală, care a urmărito toată viața: un corp îmbălsămat și machiar excesiv de către cea care o pregătea pentru înmormântare. Motiv pentru care ea lasă corpurile umane așa cum sunt, fără pic de machiaj. Grotescul imaginii unui corp mort, dar machiar excesiv o împiedică să facă altfel. Pentru ea a accepta moartea începe de aici: să poți privi corpul celei/celui care a fost, așa cum este el: gol, plin de urmele trecerii anilor și al suferințelor. E un corp al viului păstrat dincolo de moarte.
Moartea face parte din cotidian, dar am devenit imuni la ea. Ne-am desensibilizat din cauza expunerii mediatice continue, a imposibilității păstrării unei urme de decență atunci când persoana moare. De aceea, într-una din camere, martora n-are voie să intre, pur și simplu i se interzice. Foarte interesante mărturiile celor care ajută la diminuarea suferinței celui care moare. Dar cu adevărat interesantă este mărturia copilei, care povestește despre moartea neașteptată a unuia dintre frați. E de cercetat aici felul cum se introduce în discuție problema morții persoanelor aflate la vârste mici, nevinovate, care mor fie în urma unor accidente, fie în urma unor boli incurabile. Cum justifici o astfel de moarte? Cum ar trebui să se raporteze cei care au cunoscut copilul la moartea acestuia? Cum să faci să accepți o astfel de moarte? În final, ultimul cadru este tot în curtea spitalului, cu poza femeii în mâna cu unghii vopsite în roșu intens: o femeie care devine din ce în ce mai evidentă, mai bine conturată, semn că s-au adăugat, rând pe rând, detaliile cu privire la cum a murit și, astfel, se poate păstra vie și intactă amintirea ei. A muri face parte din viață, de aceea este perfect justificabilă dorința „aparținătorilor” de a ști cum i-a fost drumul spre moarte.
Un performance bazat pe o documentare serioasă, care caută să pună cap la cap elemente morții ca eveniment, fapt și proces biologic. Dimensiunea socială a morții devine semnificativă tocmai pentru că suntem ființe sociale, trăim o bună parte din viață în spațiul social; de aceea granița dintre personal și social, dintre public și privat devine problematică și greu de respectat adeseori.
AUSGANG: OFFEN/EXIT: OPEN (2020) e de văzut/revăzut și bine ar fi să devină material de studiu pentru facultățile cu profil socio-uman.
AUSGANG: OFFEN/EXIT: OPEN (2020) un performance DARUM
Fondat în 2018, colectivul „DARUM. Darstellende Kunst und Musik” (arte performative şi muzică) este condus de Laura Andreß, Victoria Halper şi Kai Krösche. Grupul promovează esteticile inovatoare şi interdisciplinaritatea, combinând procedee din teatru, performance, film, muzică, literatură, arte vizuale, în creaţii integral imersive. DARUM se doreşte a fi un hub creativ pentru artiști din cele mai diverse medii artistice.
« Performing Austria – spectacolul timpului nostru » este un proiect dezvoltat de Forumul Cultural Austriac Bucureşti, care prezintă spectacole şi performance-uri de ultimă oră, create de cei mai originali artişti austrieci ai momentului. Această serie de spectacole se doreşte a fi o ilustrare a dosarului special « Scena performativă austriacă », coordonat de criticul Irina Wolf şi apărut în numărul 1/2020 al Revistei « Scena.ro ».
