Când nu te rătăcești deloc în universul lui Caragiale – „O scrisoare pierdută” în regia lui Gábor Tompa

Gábor Tompa iubește textele clasice, asta se știe prea bine. Așa se explică și de ce a montat O scrisoare pierdută, celebra piesă a lui I.L. Caragiale. Dincolo de faptul că textul este relevant și plin de sens și astăzi, mai mult decât oricând, mai există ceva care-i determină pe regizori să-l tot monteze (deși am impresia că în ultimii ani apetența unor regizori tineri pentru textele contemporane, dramaturgia nouă, nu prea mai lasă loc în repertoriile teatrelor românești pentru piesele lui Caragiale). Și ace ceva derivă direct din generozitatea cu care și-a construit fiecare personaj în parte scriitorul. Personaje ofertante, chiar și cele secundare, atât pentru regizor, cât și pentru actori. Nu există personaj pozitiv 100%, după cum nici unul negativ în totalitate, pentru că lui Caragiale îi era foarte clar că teatrul nu există în absența conflictului, iar personajele pozitive nu stârnesc conflicte, cel mult monologuri mai mult sau mai puțin insipide.

În O scrisoare pierdută avem conflicte interioare, dar mai cu seamă exterioare, date de lupta pentru putere, o luptă dusă în absența unui set de valori clare și a unei ambiguități politice de care ar fi trebuit să scăpăm de multă vreme (din păcate, n-am scăpat de ea, doar ne-am obișnuit ca făcând parte din fibra românului – „văd eu cum fac” este una dintre expresiile care rezumă această stare de fapt). Tompa are două soluții originale care diferențiază clar montarea lui de celelalte; prima ține de organizarea spațiului – scena este toaleta actualui Parlament, de un alb imaculat și de o lărgime suficient de mare, încât să-ți dea impresia că te copleșește, că ești mic și insignifiant (și așa sunt tratați toți cetățenii de către politicieni). A doua soluție ține de distribuție. Ca să fie și mai evidentă ambiguitatea personajelor (politice) și a taberelor/facțiunilor Farfuridi, respectiv Cațavencu, Gábor Tompa distribuie în roluri feminine bărbați și invers. Dar – și aici e marele lui merit – nu le dă voie să se și manifeste ca atare, cu alte cuvinte, Zoe este bărbat și se comportă ca un bărbat, Zaharia la fel etc. Contrastul este evident la nivel de costum, dar folosit în scopul constructului regizoral – de la un punct încolo nu mai contează decât găsirea scrisorii și aflarea numelui candidantului. Care nu va fi nici Cațavencu, ci Agamiță Dandanache. De menționat este faptul că n-ar fi obținut efectul optic maxim dacă decorul n-ar fi fost construit impecabil – niciu dubiu că ar fi butaforie – și costumele impecabile (cu un croi care aduce aminte de marile case de modă). Constrast evident între calitatea hainelor și calitatea personajelor care le poartă.

Dar să revenim la scenă. Pentru cei care au uitat, în fimele clasice exista cel puțin o scenă în care ele merg la toaletă ca să-i pudreze nasurile, să mai bârfească puțin sau să mai pună la cale vreo farsă; ei merg la toaletă pentru a-și împușca adversarul din mers sau pentru a rezolva „diplomatic” o scenă clasică de spionaj. La aceste clișee, pe care Gábor Tompa le activează intenționat prin intermediul mișcării scenice a personajelor, a felului cum se grupează ele în jurul polilor de acțiune – posibilii candidați – se mai adaugă un sens, deloc clișeistic, ci de-a dreptul realist- avem o clasă politică de toată jena. Indiferent din ce partid fac parte, politicienii noștri sunt toți la fel, lipsiți de scrupule și deloc interesați de binele cetățeanului. De aceea și transformarea scenei într-un ring de box devine total justificabilă – „politicienii” se luptă între ei pentru cauze mărunte și interese personale, nicidecum pentru cauze politice care să conteze cu adevărat. De aceea mănușile de boc sunt aduse în scenă, dar nu și purtate efectiv, nu avem parte și de un meci pe cinste, pentru că politicienii noștri nu sunt capabili de așa ceva. Evident că regăsim în fiecare personaj din spectacolul regizat de Gábor Tompa trăsături care ne aduc aminte de unul sau altul dintre politicienii anilor de după 1989. Cred că cea mai reprezentativă din din acest punct de vedere este… Zoe, care este o libidoșenie dezgustătoare și de un egocentrism fantastic, cu gura mare și gata de sfadă oricând e vorba de un interes personal. Miklós Bács este fantastic în rol, se desfată construindu-l și făcând o Zoe cât se poate de realistă, credibilă da capo al fine. Iar când auzi celebra „Zoe, fii bărbată!” deja râzi în toată regula de ridicolul situației în care se află.

E surprinzător felul cum regizorul reușește să păstreze în tot acest haos creat de „uite scrisoarea, nu e scrisoarea” o coerență a spațiului scenic și a jocului care impun montării în ansamblu ținută și eleganță. E un spectacol elegant, acesta este paradoxul, deși subiectul este unul cât se poate de grotesc – politica făcută pe genunchi, în funcție de interese meschine și fără niciun principiu călăuzitor. Deși toate scenele sunt sub imperiul lui „aici” și „acum” – nu există treceri evidente de la o scenă la alta, ci tăieri bruște, voit evidente – spectacolul are parte de acel continuum dat de personaje: ele nu se schimbă nicicum, rămân la fel de grotești și de pline de defecte. Nu întineresc, nu îmbătrânesc, nu cresc în ochii spectactorilor, ci rămân la fel de neadecvate în raport cu situațiile și roluurile sociale care le sunt atribuite. Coerența aceasta este dată și de o mișcare scenică care subliniază excelent viziunea regizorală; tandemul Vava Ștefănescu – Gábor Tompa se dovedește a fi de succes și de această dată. La fel și în cazul scenografului și creatoarei de costume, T. Th. Ciupe și Carmencita Brojboiu fiind vechi colaboratori ai regizorului. N-o să insist prea mult pe Agamiţă Dandanache (excelentă Melinda Kántor în rol), doar atât o să spun: e o construcție de rol atât de detaliată, încât nici nu te mai întrebi cine-l joacă pe Dandanache, ci spui doar că e perfect în amețeala lui.