Noapte credincioasă şi virtuoasă. Muzica vine dinspre copaci…

Motto: „A fost odată un cal, iar pe cal stătea un călăreţ. Cât de arătoşi păreau în lumina soarelui de toamnă, pe când se apropiau de un straniu oraş! […] Prietene, a spus animalul, de ce nu mă abandonezi? De unul singur, o să te descurci pe aici. Dar să te abandonez, a spus celălalt, ar însemna să las o parte din mine în urmă, şi cum să fac asta dacă nu ştiu ce parte din mine eşti tu?” Louise Glück

Traducerea din limba engleză a acestor poeme semnate de Louise Glück îi aparţine lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Îmi place nota traducătorului, mi se pare absolut necesară, pentru a înţelege ce efort creator se petrece atunci când nu ai doar responsabilitatea cuvintelor tale, ci preiei povara cea plină de farmec a unui poet. Ambiguitatea limbajului este intrinsecă, la fel şi asperităţile sensurilor. Traducătorul nu e doar un mediator, el se aşază la masa de scris împreună cu autorul poemelor. Nu e simplu, dar e foarte frumos.

Nota traducătorului conţine o provocare şi un avertisment. Traduceţi, cu atenţie la omofonii: „my brother was reading a book he called/ the faithful and virtuous night.” La fel, ni se cere să luăm în calcul polisemia unui termen ca „left” – „made with my left hand” – „also as remaining”. Mâna care ţi-a rămas sau mâna stângă, orice sens ai alege, în minte ele se contopesc. Căci frumuseţea poeziei rezidă şi în această suprasaturaţie de sensuri, în „austeritatea şi ambiguităţile de substanţă”, cum precizează prevenitor traducătorul. Nu pot să nu mă gândesc cât de interesantă ar fi fost o ediţie bilingvă, când este vorba despre un volum de poezie, mai ales, nu mai simţi atât de tare presiunea traducerii, care este, de altfel, în sine un act de creaţie, autonom.

Ceea ce scrie Louise Glück nu sunt poezii, sunt poeme, ceea ce presupune pe lângă corpul semnificativ al versurilor şi o legătură, de fapt, o ţesătură de fire vizibile şi invizibile. Nu există un început şi un sfârşit, ai senzaţia borgesiană că te afli permanent într-un centru, în miezul lucrurilor, adică în memoria a cărei limpezime se obţine treptat, pe măsură ce parcurgi drumul… iată al doilea termen-cheie, drumul, primul termen-cheie este memorie. Titlul volumului furnizează alt cuvânt important, noaptea – pe care o considerăm, de obicei misterioasă, fără să ne gândim, facem asta acum, că ar putea fi Faithful and Virtuous, credincioasă şi virtuoasă.

Cum să citeşti un poem, pe primul, să spunem, care acoperă trei pagini. Bineînţeles că o singură lectură nu ajunge. Atunci să alegem calea lui Amos Oz, Din ce este făcut un măr – când citeşti un text, pleci într-o călătorie, opririle sunt subînţelese şi necesare, te opreşti ca să contempli zarea, să priveşti în urmă, să faci aprecieri diverse. Orice act de lectură seamănă cu o plecare la un drum cu numeroase puncte de trecere.

Parabolă

Mai întâi ne-am despuiat de bunurile lumeşti, după

cum ne-nvaţă Sf. Francisc,

aşa încât sufletele să nu fie distrase

de câştig sau de pierdere, dar şi pentru ca

trupurile să poată străbate uşor

trecătorile de munte, a trebuit apoi să discutăm

încotro, unde-am putea merge, a doua-ntrebare fiind de-ar trebui s-avem un scop, la care…

Sf. Francisc din Assisi este Sărăcuţul lui Dumnezeu, aşa cum l-a înfăţişat Nikos Kazantzakis în proza sa, cel care abandonează orice bun lumesc pentru a avea acces la divinitate. În calea Sf. Francis, când acesta se roagă, înfloresc migdalii. Doar că sfântul, însoţit mereu de adepţi, ştia unde merge, fiindcă drumul i se arăta în vis, sfântul avea viziuni. Nu toţi au, nu sunt toţi sfinţi, nu se întâmplă imediat să porneşti o călătorie şi să ştii de îndată „încotro” şi „pentru ce”, lucrurile astea trebuie dinainte lămurite, „ar trebui s-avem un scop”?! Un cuvânt te poate „sfinţi pelerin”, un cuvânt te poate sfinţi, făcând delimitarea de simplii rătăcitori:

…mulţi dintre noi au protestat îndârjiţi că un asemenea scop

ar corespunde bunurilor lumeşti, fiind adică limitare ori constrângere,

pe când ceilalţi au spus că tocmai acest cuvânt ne sfinţea pelerini, iar nu rătăcitori: în mintea noastră, cuvântul era tradus

ca un vis, un ceva-căutat, aşa că prin concentrare l-am fi putut zări

licărind printre pietre, fără să trecem orbi pe lângă el; fiece nouă problemă am dezbătut-o la fel, plenar, cu argumente aruncate dintr-o parte-n alta,

aşa c-am devenit, zic unii, mai puţin flexibili, mai resemnaţi,

soldaţi într-un război inutil. Şi neaua s-a aşternut pe noi, vânturile ne-au bătut,…

Prea mult durează pertractările când ai de ales între a crede că libertatea o cauţi sau adevărul, teme filosofice, cu deschideri spre metafizică. Noi să mergem mai departe, cu lectura versurile acestui prim poem, intitulat anume Parabolă. Cuvântul nu e ceea ce pare, un sens secund te îndeamnă să pui, ulterior, fiecare creaţie în legătură cu ceea am numit Început. Cu fiecare pagină dată mai departe, constaţi asta, ai acces la esenţa unei Nopţi credincioase şi virtuoase. Horaţianul In medias res nu se referă la o bruscă confruntare cu o problemă în desfăşurare. Începutul e chiar în mijloc. Pare că ai pierdut starea iniţială şi ai nevoie de timp (alt cuvânt-cheie) pentru a reface tabloul vieţii acestor oameni care, deşi nu e ciumă, ca în Decameronul lui Boccaccio, stau ani întregi la umbră, încurcaţi de opinii. Au urcioarele aburcate pe umăr, dar nu se urnesc din loc, din mijloc, drumul lor nici nu a început:

…apoi cu vremea s-au domolit – unde fusese zăpadă,

multe flori au răsărit,

şi unde stelele luciseră, soarele-a urcat peste coronamentul copacilor,

aşa c-am avut din nou umbră; de multe ori s-a-ntâmplat aşa.

Şi ploaie, şi potop câteodată, şi avalanşe, în care unii dintre noi au dispărut, şi câteodată păream să fi ajuns la un acord, cu urcioarele de apă

aburcate pe umăr; dar întotdeauna acel moment trecea, aşa că

(după mulţi ani) eram încă-n prima fază, încă

ne pregăteam să pornim într-o călătorie, dar eram schimbaţi;

o puteam vedea unii la alţii;…

Schimbarea pe care timpul o aduce inevitabil se vede mai uşor pe chipurile celorlalţi – părul alb pe la tâmple, dar şi conştiinţa faptului că ceva s-a pierdut în anii de stagnare; un sentiment al inutilităţii bate ca limbile unui orologiu drumul doar dinspre zi spre noapte, nici înainte, nici în lături. Ca să oprească trecerea şi, mai ales, sfâşierea pe care o lasă timpul în miezul fiinţei, e nevoie de iluzie. Fiecare se simte dator să se mintă pe sine, găsind fiecare exact răspunsul pe care-l căutase. Nicăieri devine o destinaţie. Poate că drumul interior aşa începe, prin a bate pasul pe loc. Trebuie să te opreşti pentru un timp greu de apreciat ca să poţi apoi pleca mai departe:

…ne schimbaserăm deşi

nu făcuserăm un pas, şi cineva a spus, ah, uite că cât am îmbătrânit, călătorind

doar dinspre zi spre noapte, nici înainte, nici în lături,

iar asta părea

în mod ciudat, miraculos. Iar cei ce credeau c-avem nevoie de un scop

credeau că acesta este scopul, iar cei ce credeau că trebuie să rămânem liberi

pentru a afla adevărul credeau că acesta fusese revelat. (pp. 7-9)

Problema liberăţii sau cea a adevărului capătă nişte rezolvări temporare când începe somnul, care nu-i este odihnă decât trupului, nu-i este şi spiritului scormonitor, pentru care noaptea e doar începutul, iar nu sfârşitul dorit, al aventurilor. „Tu dormi, dar inima ta veghează”, se spune în Cântarea cântărilor, aventurile nu s-au încheiat. Noaptea e un rămas-bun adresat vieţii, dar fiecare despărţire deschide calea către „vastele teritorii”. Versurile se aşază într-o respiraţie meditativă, eliberate de canoane, şi au forma şi tonalitatea scrierilor sapienţiale:

O aventură

1.

Mi-am dat seama, într-o noapte, pe când adormeam, c-o terminasem cu toate aventurile

cărora le fusesem atâta timp sclavă. Ai terminat cu dragostea?

a murmurat inima mea. La care-am răspuns că multe descoperiri profunde

ne-aşteaptă, sperând, în acelaşi timp, să nu-mi ceară exemple. Pentru că nu aveam.

Dar credinţa-n existenţa lor –

asta era, cu siguranţă, ceva.

2.

A doua noapte mi-a adus acelaşi gând,

de data asta despre poezie, iar în nopţile ce au urmat

diferite alte pasiuni şi senzaţii au fost, la fel,

lăsate deoparte pe vecie, şi-n fiecare noapte inima mea îşi deplângea viitorul, ca un copilaş lipsit de jucăria preferată.

Dar aceste despărţiri, am spus, fac parte din natura lucrurilor.

Şi iar am vorbit despre vastele teritorii

ce se deschid în faţa noastră odată cu fiece rămas-bun.

Şi cu acea frază am devenit

un cavaler glorios călărind în apus, iar inima

mi-a devenit armăsarul. (pp. 10-11)

Cine este Louise Glück citim pe coperta a patra a cărţii apărute la Editura Pandora M, în traducerea atentă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu – „una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană. Este autoarea a douăsprezece volume de eseuri. Louise Glück este laureata celor mai importante premii literare de peste ocean şi din Europa: Premul Nobel pentru Literatură 2020, Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985.” Aş mai spune că poezia nu primeşte, de obicei, multe asemenea recunoaşteri oficiale, care vin parcă, ce tristeţe!, exact atunci când nu mai au nicio semnificaţie sau aproape niciuna.

Iată o selecţie de fragmente din acest volum în care poezia înseamnă emoţie învăluită în multiplele straturi ale gândirii:

Calul şi călăreţul

A fost odată un cal, iar pe cal stătea un călăreţ. Cât de arătoşi păreau în lumina soarelui de toamnă, pe când se apropiau de un straniu oraş! Oamenii se îmbulzeau pe străzi sau strigau de la ferestrele înalte. Bătrânele stăteau printre ghivece cu flori. Dar când te uitai după vreun alt cal sau călăreţ, degeaba o făceai. Prietene, a spus animalul, de ce nu mă abandonezi? De unul singur, o să te descurci pe aici. Dar să te abandonez, a spus celălalt, ar însemna să las o parte din mine în urmă, şi cum să fac asta dacă nu ştiu ce parte din mine eşti tu? (p. 79)

Cuplul din parc

Un bărbat merge singur prin parc şi alături de el merge o femeie, şi ea singură. Cum îţi dai seama? E ca şi cum ar exista o linie între ei, ca o linie de pe un teren de sport. Şi totuşi, într-o fotografie ei ar putea părea un cuplu căsătorit, sătui unul de celălalt şi de nenumăratele ierni trăite împreună. Altă dată, ar putea fi străini ce urmează să se întâlnească din greşeală. Ea îşi scapă cartea; aplecându-se ca s-o ridice, ea atinge, din greşeală, mâna lui, iar inima ei se deschide săltând precum cutia muzicală a unui copil. Iar din cutie iese o micuţă balerină din lemn. Eu am creat asta, gândeşte bărbatul; deşi nu face decât să se învârtă te loc, este totuşi un soi de dansatoare, nu o simplă bucată de lemn. Asta trebuie să explice muzica aiuritoare ce vine dinspre copaci. (p. 92)

Strada era albă, copacii de tot soiul erau albi –

Schimbări de suprafaţă, dar nu asta e ce

vedem cu adevărat, întotdeauna? (p. 64)

Viaţa ta e de invidiat, a spus:

la ce să mă gândesc atunci când plâng?

Şi i-am vorbit despre zilele mele găunoase,

şi despre timp, care se sfârşeşte,

şi despre lipsa de sens a realizărilor mele,

iar pe măsură ce vorbeam am avut senzaţia stranie

de a simţi din nou ceva

faţă de altă fiinţă umană –

A rămas complet nemişcat.

Aprinsesem un mic foc în vatră;

îmi amintesc cum se auzea murmurul satisfăcut al buştenilor muribunzi –

Stăpâne, a spus, ai oferit

un sens suferinţei mele.

A fost un moment ciudat.

Toată discuţia păruse totodată adânc înşelătoare

şi profund adevărată, de parcă asemenea cuvinte precum găunoşenie

şi lipsă de sens stimulaseră vreo emoţie reamintită

care se ataşa acum de această ocazie şi această persoană. (pp. 63-64)

Infinit, infinit – asta era percepţia ei asupra timpului.

Stătea aşezată pe o bancă, cumva ascunsă de stejari.

Departe, frica se apropia şi dispărea;

dinspre gară venea zgomotul pe care-l făcea. (p. 91)

Era lumea imaginaţiei ei;

adevărat sau fals, nu avea nicio importanţă. (p. 90)

Cât de multă linişte, câtă tăcere, ca o după-amiază în Pompei. (p. 88)

Pisica ninsă dispare pe crengile de sus;

O, oare ce voi vedea când o voi urmări cu privirea? (p. 78)

Criticii, a spus el,

criticii au ideile. Noi, artiştii

(m-a inclus şi pe mine) – noi, artiştii,

suntem doar nişte copii cu jocurile noastre. (p. 58)

Noapte credincioasă şi virtuoasă de Louise Glück