Istoria personală și istoriile celorlalți – „Bad Talks” la unteatru

În clasa a VIII-a am pus pariu cu un coleg, asta după ce ne-am contrazis preț de vreo două pauze. Subiectul pariului? Ziua morții președintelui SUA, John Fitzgerald Kennedy. Înainte de a pune pariul am întrebat-o și pe doamna profesoară de istorie (o doamnă respectabilă și respectată, de altfel), care ne-a spus senină că ea nu știe nici când a murit bunica ei, dară-mi-te ziua când a fost asasinat președintele SUA (vă imaginați stupoarea noastră!). A doua zi am cărat după mine la școală Moartea unui președinte (da, da, cărămida aceea de peste 900 de pagini) și așa am câștigat eu pariul.

În timpul reprezentației (prima dintr-un lung șir, merg și aici la pariu că așa va fi!) Bad Talks mi-am adus aminte de episodul cu pricina, pentru că și unul din personajele imaginate (și interpretate) de Radu Iacoban are o istorie personală cu profesoara de istorie (de fapt, dacă stau bine și mă gândesc, chiar două dintre personaje). Evocarea e una asemănătoare cu a mea, numai că în spectacol o să auziți marota cu „ne tragem din daci și romani”. N-am folosit întâmplător cuvântul marotă – el semnifică și „sceptru având în vârf un cap acoperit cu o glugă pestriță și împodobit cu clopoței, pe care îl purtau bufonii”, e drept, un sens utilizat mult mai rar, dar bufonul e prezent în orice spectacol de teatru, e acolo, face parte din convenția (atât de des încălcată în ultima vreme) stabilită de comun acord între spectactori și actori. De ce spun des încălcată? Pentru că și în seara aceasta a sunat un telefon, insistent, tare (ca să-l auzim cu toții), ba chiar și de două ori! Asta după ce introducerea în spectacol a fost exact pe această temă!

Opt personaje și o singură istorie – cea a asasinării unui premier de stat (poate și român, dacă vreți, contextualizarea nu e neapărat evidentă în înscenarea lui Radu Iacoban) : asasinul, acuzatorul (procurorul, dacă vreți neapărat), vlogerul, artistul – cred că cel mai conceptual(izat) personaj dintre toate -, prietenul asasinului, tatăl asasinului, copilul care trebuia să participe la defilare, fiul premierului asasinat. Invariabil, o să fie spectactori care o să facă asocierea cu mai vechiul one-man-show al lui Florin Piersic Jr (Freak Show – și ca să-i răspund cuiva care comenta prea zgomotos la ieșirea din sală, acolo sunt mai multe personaje, sic!), numai că deosebirile sunt prea mari și notabile pentru o comparație după până la capăt. Invariabil, vor fi și spectactori care se vor întreba de ce un singur actor și nu opt; ei bine, acestora le răspund: pentru că altfel s-ar fi pierdut ideea de la care a plecat Radu Iacoban – suntem toți parte din problemă, indiferent de ce poziție ocupăm și oricât am crede noi că nu ne afectează un eveniment (social) sau altul. Atât timp cât trăim într-o comunitate, facem parte din problemă.

Bad Talks e un one-man-show surprinzător de organic, iar aici e talentul realizatorului. A reușit să fațeteze subiectul propus – un eveniment social cum e un asasinat (dar puteți înlocui cu orice altă „întâmplare”) are și cauze, dar și efecte, după cum are factori favorizanți, dar și efecte nebănuite. Și bine ar fi să fim conștienți de toate acestea, înainte de a judeca și pune la zid pe cel care a apăsat pe trăgaci. Departe de mine (și de Iacoban, sunt convinsă) gândul că n-ar trebui pedepsită o asemenea faptă; altul este mesajul asupra căruia regizorul/actorul vrea să insiste – ce-ar trebui să facem ca astfel de tragedii să nu se mai repete. Și dacă ne gândim și la ultimele evenimente din societatea românească (vezi cazul de la Caracal), poate că nu e chiar rău să reflectăm mai atent la ce avem noi de făcut, cum putem schimba, ce trebuie să schimbăm la noi, înainte de a arunca vina pe instituții, societate etc.

Opt paravane albe, pe care vor rămâne proiectate până la final personajele, în ordinea intrării lor în scenă. Așa se face că la final îi avem pe toți în fața ochilor, plus amfitrionul serii, „bufonul” care face trecerea spre realitate mai ușoară. Dat fiind că a fost chiar prima reprezentație, evident că mai sunt de reglat câteva lucruri care țin de lumini, replici etc., dar ce e de remarcat este felul cum regizorul a reușit să gândească și să se folosească de fiecare trecere de la un moment la altul: fie se face ad-hoc, fără ieșirea din scenă, doar din schimbare de atitudine și voce, fie se face cu ajutorul jocului de lumini, fie cu ieșirea propriu-zisă din scenă și revenirea cu un obiect vestimentar schimbat. Unele dintre momentele de legătură sunt excelent punctate muzical – bravo, Aida Šošić, pentru cum ai „secondat” personajele, pregătind spectactorul pentru ceea ce va urma.

Radu Iacoban e într-un vârf de formă al carierei, se vede asta din pofta de joc, din felul cum se joacă cu sala și cum se folosește de toate energiile spectactorilor, de fiecare sunet venit dinspre ei (dacă ar ști spectactorii câtă energie și adrenalină pune Iacoban la bătaie în acest schimb de replici cu sala cred că ar înțepeni instant!). Cu o ironie foarte fin dozată, cu un umor care tușează când și cât trebuie momentele spectacolului, cu o dezinvoltură câștigată în ani, Radu Iacoban face sala să vibreze. Așa se face că nu au fost momente de ridicol sau reacții neavenite din partea spectactorilor, iar acesta este primul semn că sala a înțeles ideea care a stat la baza montării.

Bad Talks se va mai juca pe 24 august la unteatru și 25 august în cadrul Undercloud – Festival de Teatru Independent de Orice. Două ocazii să-l vedeți pe Radu Iacoban într-un one-man-show de care vă veți aminti și despre care veți vrea să povestiți și altora.