„Băieții și alte povestiri” de Mario Vargas Llosa (povestiri)

Traducere din spaniolă de Dragoș Cojocaru

Premiul Nobel pentru Literatură

Seria de autor Mario Vargas Llosa

© Humanitas Fiction 2019

Șefii, primul dintre cele două volume reunite în Băieții și alte povestiri, a fost publicat pentru întâia oară în urmă cu 60 de ani, marcând debutul oficial ca prozator al lui Mario Vargas Llosa. Realismul lucid al acestor șase povestiri, lipsit de inflexiuni mitologice, anunță o perspectivă aparte în contextul literaturii sud-americane, identificată adesea cu realismul de tip magic. Povestirea Băieții, scrisă aproape un deceniu mai târziu, e un punct de cotitură: violența e aici mai insidioasă și nu mai ține atât de un tacit „cod“ al onoarei și al machismului, ca în povestirile și romanele de pânăîn 1967, cât, mai degrabă, de însăși regula jocului.

„Șefii este prima mea carte și în ea apar câteva dintre multele povestiri scrise când eram adolescent și student. Era un concurs de povestiri la Barcelona, „Leopoldo Alas“, cu un premiu destul de modest, și, cum îmi doream să public, am participat, fără prea mari speranțe, însă am fost premiat. Zece ani mai târziu am scris Băieții. Subiectul îmi dădea târcoale de când citisem, într-un ziar, că un câine a emasculat un nou-născut, într-un sătuc din Anzi. Îmi doream să scriu despre această rană stranie care, spre deosebire de altele, nu se închide, ci, odată cu trecerea timpului, se deschide din ce în ce mai mult.“ – MARIO VARGAS LLOSA

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucispe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţias pectacolului  (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016), Mătușa Julia și condeierul (2017), Lituma în Anzi (2017), Orașul și câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieții și alte povestiri (2019)

În curs de apariţie: Chemarea tribului, Cine l-a ucis pe Palomino Molero?

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. După studii de literatură la Universitatea San Marcos din Lima între 1953 şi 1958, obţine doctoratul în litere şi filozofie la Universitatea Complu­tense din Madrid în 1959. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal înfamilie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorțează de asemenea, după 50 de ani. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa.

În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură

***

– Fragment –

După ultima bere, stomacul îi era de plumb, glasurile celorlalţi îi ajungeau la urechi ca un amestec nedesluşit de zgomote. O mână îi apăru brusc în faţa ochilor, era albă şi avea degete lungi, îl apuca de bărbie şi-l silea să ridice capul. Chipul lui Rubén se făcuse mai mare. Era caraghios, aşa ciufulit şi enervat.

— Te dai bătut, mucosule?

Miguel se ridică brusc şi-l îmbrânci pe Rubén, dar înainte să se îngroaşe gluma, interveni Şcolarul.

— Coţcarii nu se iau niciodată la bătaie, zise el silindu‑i să ia loc. Amândoi v‑aţi îmbătat. Gata. Să votăm.

Melanezul, Francisco şi Tobías au fost de acord să acorde remiză, fără nici o tragere de inimă.

— Eu am câştigat, zise Rubén. Ăsta nici nu mai poate vorbi. Uitaţi‑vă la el.

Într‑adevăr, ochii lui Miguel erau sticloşi, avea gura deschisă, iar de pe limbă îi şiroia un firicel de salivă.

— Taci, zise Şcolarul. Tu nu eşti un campion, ca să zicem aşa, la bere.

— Nu eşti un campion la bere, sublinie Melanezul. Eşti campion la înot, eşti vedeta piscinelor.

— Mai bine îţi ţii gura, zise Rubén. Nu vezi că te roade invidia?

— Trăiască Esther Williams din Miraflores, zise Melanezul.

— Eşti ditamai boşorogul şi habar n‑ai să înoţi, zise Rubén. Nu vrei să‑ţi dau nişte lecţii?

— Las’ că ştim noi, minunatule, zise Şcolarul. Ai câştigat un campionat de înot. Şi toate fetele se dau în vânt după tine. Eşti un mic campion.

— Ăsta nu‑i campion la nimic, zise Miguel cu greutate. Numai spoiala e de el.

— Mai ai un pic şi mori, zise Rubén. Să te duc acasă, fetiţo?

— Nu sunt beat. Şi numai spoiala e de tine.

— Eşti ofticat fiindcă o s‑o curtez pe Flora, zise Rubén. Mori de gelozie. Crezi că nu m‑am prins?

— Numai spoiala, zise Miguel. Ai câştigat fiind­că taică‑tău e preşedintele Federaţiei, toată lumea ştie că a trişat, l‑a descalificat pe Iepurele Villarán, altfel nu câştigai.

— Cel puţin înot mai bine ca tine, zise Rubén. Tu nici măcar nu ştii să faci surfing.

— Ba nu înoţi mai bine ca nimeni, zise Miguel. Te-ar întrece oricine.

— Oricine, zise Melanezul. Chiar şi Miguel, care‑i o nulitate.

— Daţi‑mi voie să zâmbesc, zise Rubén.

— Îţi dăm voie, zise Tobías. Cum să nu.

— Vă daţi rotunzi fiindcă e iarnă, zise Rubén. Altfel, vă provocam să mergem la plajă, să vedem dacă în apă mai sunteţi tot aşa grozavi.

— Ai câştigat campionatul datorită lui taică‑tău, zise Miguel. Numai spoiala e de tine. Când o să vrei să înoţi cu mine, numai să mă anunţi, cu toată încrederea. La plajă, la Terrazas, unde vrei.

— La plajă, zise Rubén. Chiar acum.

— Numai spoiala e de tine, zise Miguel.

Faţa lui Rubén se lumină brusc, iar ranchiunei din ochii lui i se adăugă şi aroganţa.

— Hai să vedem cine ajunge primul la sparge‑val, zise el.

— Numai spoiala.

— Dacă tu câştigi, zise Rubén, îţi promit să n‑o mai curtez pe Flora. Iar dacă eu câştig, tu te duci şi cânţi la altă masă.

— Ce ţi-ai închipuit? bolborosi Miguel. La naiba, chiar, ce ţi‑ai închipuit?

— Coţcarilor, zise Rubén cu braţele deschise. Tocmai am lansat o provocare.

— Miguel nu‑i în formă acum, zise Şcolarul. De ce n‑o jucaţi pe Flora la cap sau pajură?

— Tu de ce te bagi? zise Miguel. Accept. Haidem pe plajă.

— Aţi înnebunit, zise Francisco. Eu nu merg pe plajă pe frigul ăsta. Faceţi alt pariu.

— A acceptat, zise Rubén. Haidem.

— Când un coţcar lansează o provocare, toţi fac ciocul mic, zise Melanezul. Haidem pe plajă. Iar dacă n‑o să vă încumetaţi să intraţi în apă, vă aruncăm noi.

— Sunt beţi amândoi, insistă Şcolarul. Pariul nu‑i valabil.

— Taci, Şcolarule, zbieră Miguel. Sunt băiat mare, n‑am nevoie să‑mi porţi de grijă.

— Bine, zise Şcolarul ridicând din umeri. N‑ai decât să te arzi.

Ieşiră. Afară îi aştepta o atmosferă liniştită, cenuşie. Miguel respiră adânc; se simţi mai bine. În faţă mergeau Francisco, Melanezul şi Rubén. În spate, Miguel şi Şcolarul. Pe bulevardul Grau erau câţiva trecători; majoritatea, slujnice în straie ţipătoare, în ziua lor liberă. Bărbaţi cărunţi, cu părul mare şi lins, le dădeau târcoale şi le priveau pofticioşi; ele râdeau scoţându‑şi la iveală dinţii de aur. Coţcarii nu‑i băgau în seamă. Înaintau cu paşi mari, iar surescitarea punea stăpânire pe ei, puţin câte puţin.

— Gata, ţi‑a trecut? zise Şcolarul.

— Da, răspunse Miguel. Aerul mi‑a făcut bine.

La colţ, o luară pe bulevardul Pardo. Mergeau desfăşuraţi asemenea unei brigăzi, într-un singur rând, pe sub ficuşii de pe alee, păşind pe dalele ridicate pe alocuri de rădăcinile uriaşe ale arborilor, care ici, colo irumpeau la suprafaţă ca nişte cârlige. Coborând pe Diagonal, se încrucişară cu două fete. Rubén se înclină, ceremonios.

— Bună, Rubén, intonară ele în duet.

Tobías le imită, făcând‑şi glasul să sune ca un flaut:

— Bună, Rubén, prinţule.

Bulevardul Diagonal dă într‑o mică trecătoare care se bifurcă: într‑o parte, şerpuieşte Promenada, asfaltată şi strălucitoare; în partea cealaltă, o pantă înconjoară stâncăria, ajungând până la mare. Se numeşte „coborâşul la băi“, pavajul e neted şi lustruit de cauciucurile automobilelor şi de paşii celor care vin la băi, vară de vară.

— Să ne facem încălzirea, campionilor, strigă Melanezul zbughind‑o.

Ceilalţi îi urmară pilda.

Alergau împotriva vântului şi a ceţii subţiri care urcau dinspre plajă, într‑un vârtej emoţionant; pe ochi, pe gură şi pe nări, aerul le pătrundea în plămâni, iar o senzaţie de uşurare şi de dezintoxicare li se răspândea în trupuri pe măsură ce povârnişul devenea mai abrupt şi, deodată, picioarele lor nu mai ascultau decât de o forţă misterioasă din adâncurile pământului. Cu braţele ca nişte elice şi cu o adiere sărată pe limbi, coţcarii coborâră în goana mare, până la platforma circulară, suspendată deasupra clădirii cu vestiarele. La vreo cincizeci de metri de ţărm, marea dispărea într‑un nor dens care părea gata‑gata să se năpustească asupra falezelor ce se ridicau aidoma unor uriaşi întunecaţi, pironiţi de‑a lungul întregului golf.

— Să ne întoarcem, zise Francisco. Mi‑e frig.

Platforma e împrejmuită, din loc în loc, cu pete de muşchi. O deschizătură indică începutul scăriţei aproape verticale, care coboară până la plajă. Coţcarii contemplau de acolo scurta fâşie de apă de la picioarele lor şi suprafaţa neobişnuită, clocotitoare, acoperită de spuma valurilor.

— Plec dacă ăsta se dă bătut, zise Rubén.

— Cine zice că se dă bătut? replică Miguel. Da’ ce-ţi închipui?

Rubén coborî scăriţa în salturi, în timp ce îşi descheia nasturii de la cămaşă.

— Rubén! strigă Şcolarul. Eşti nebun? Întoarce‑te!

Însă Miguel şi ceilalţi coborau şi ei, iar Şcolarul îi urmă.

Vara, între parapetul clădirii lungi şi înguste rezemată de deal, unde se găsesc cabinele celor veniţi la băi, şi malul curbat al mării, exista un povârniş de pietre plumburii, unde oamenii se bronzau. Mica plajă clocotea de viaţă de dimineaţa până seara. Acum, apa ocupa povârnişul şi nu mai existau umbrelele viu colorate, nici fetele mlădioase cu trupurile lor arse de soare, nu mai răsunau ţipetele melodramatice ale femeilor şi ale copiilor surprinşi de un val care reuşea să‑i stropească, înainte de a se întoarce, târând zgomotoase pietre şi pietricele, nu se zărea nici un firicel de plajă, căci curentul inunda până şi spaţiul mărginit de sumbrele coloane care menţin clădirea suspendată, iar când apa se retrăgea, abia dacă ieşeau la iveală treptele din lemn şi stâlpii de susţinere din ciment, împodobite cu alge şi cu stalactite.

— Nu se vede sparge-valul, zise Rubén. Cum facem?

Se aflau în galeria din partea stângă, în sectorul rezervat femeilor. Feţele lor erau serioase.

— Aşteptaţi până mâine, zise Şcolarul. La amiază are să fie senin. Aşa o să vă putem verifica.

— Dacă tot am venit până aici, acum s-o facă, zise Melanezul. Se pot verifica şi singuri.

— Mi se pare în regulă, zise Rubén. Ţie?

— La fel, zise Miguel.

După ce se dezbrăcară, Tobías glumi pe seama venelor albastre care urcau pe pântecul neted al lui Miguel. Coborâră. Lemnul treptelor, măturat permanent de apă în ultimele luni de zile, era alunecos şi foarte şubred. Agăţat de balustrada de fier ca să nu cadă, Miguel simţi un fior ce‑i urca din tălpi până în creştet. Se gândi că, într‑un fel, ceaţa deasă şi frigul îl avantajau, acum succesul nu mai depindea de iscusinţă, ci mai ales de rezistenţă, iar pielea lui Rubén era tot vineţie, încreţită în milioane de cute micuţe. Cu o treaptă mai jos, trupul armonios al lui Rubén se aplecă: încordat, aştepta clipa când apa îşi va termina retragerea şi când va sosi valul următor, care înainta fără zgomot, falnic, azvârlind în faţă o puzderie de balonaşe de spumă. Când creasta valului ajunse la doi metri de scară, Rubén plonjă: cu braţele ca nişte lănci, cu părul răvăşit de forţa elanului, trupul său despică văzduhul în linie dreaptă şi căzu fără să se îndoaie, fără să‑şi coboare capul şi fără să‑şi flexeze picioarele, se izbi de spumă, abia se scufundă şi, imediat, profitând de maree, lunecă spre larg; braţele sale apăreau şi se scufundau într‑o bulbuceală frenetică, iar picioarele sale lăsau în urmă o dâră îngrijită şi foarte agitată. La rândul său, Miguel mai coborî o treaptă şi aşteptă valul următor. Ştia că, acolo, fundul era periculos, că trebuia să plonjeze ca o scândură, dur şi rigid, fără să clintească nici un muşchi, altfel avea să se izbească de pietre. Închise ochii şi sări, şi nu dădu de fund, însă trupul îi fu şfichiuit de la frunte la genunchi, şi o usturime aprigă îl cuprinse, în timp ce îşi mişca braţele din răsputeri pentru a‑şi redobândi, în mădulare, căldura pe care apa i‑o răpise dintr‑odată. Se afla în acea porţiune ciudată de lângă ţărmul mării de la Miraflores unde se găsesc resacul şi valurile, şi unde există vârtejuri şi curenţi potrivnici, iar ultima vară era atât de îndepărtată, încât Miguel uitase cum s‑o traverseze fără efort. Nu‑şi amintea că e neapărată nevoie să‑ţi relaxezi trupul şi să te abandonezi, să te laşi supus în voia apelor, să dai din braţe doar atunci când depăşeşti un val şi te afli chiar pe creastă, pe acea placă lichidă care însoţeşte spuma şi pluteşte peste curenţi. Nu‑şi amintea că trebuie să suporţi cu răbdare şi cu o anumită şiretenie acel prim contact cu marea înfuriată de la ţărm, care-ţi smuceşte mădularele şi te împroaşcă în gură şi în ochi, să nu opui rezistenţă, să fii un dop de plută, să tragi aer în piept doar atunci când se apropie un val, să te scufunzi – foarte puţin dacă s‑a spart în depărtare şi vine fără forţă, ori chiar până la fund dacă s‑a spart în apropiere –, să te agăţi de vreo piatră şi să aştepţi atent vuietul surd al trecerii lui, pentru ca mai apoi să ieşi la suprafaţă dintr‑o singură zvâcnire şi să‑ţi continui înaintarea, pe furiş, cu mâinile, până când dai peste un nou obstacol, iar atunci te destinzi, nu te lupţi cu vârtejurile, te învârţi de bunăvoie în spirala lentă şi ieşi brusc, când prinzi momentul, printr‑o singură mişcare a mâinii. Apoi, urmează dintr-odată o suprafaţă calmă, tulburată doar de câteva încreţituri inofensive. Apa e limpede şi uniformă, iar în unele puncte se zăresc opacele pietre submarine.

După traversarea zonei agitate, Miguel se opri, epuizat, şi trase aer în piept. Îl văzu pe Rubén în apropiere, privindu-l. Părul îi cădea pe frunte, în breton. Strângea din dinţi.

— Mergem?

— Mergem.

După câteva minute de înot neîntrerupt, Miguel simţi cum frigul, care la un moment dat dispăruse, îl cuprindea din nou, şi dădu mai puternic din picioare, fiindcă aici, mai cu seamă în pulpe, apa acţiona cu o mai mare eficienţă, amorţindu‑le mai întâi, apoi înţepenindu‑le. Înota cu faţa scufundată şi, ori de câte ori braţul drept ieşea afară, îşi răsucea capul ca să elimine aerul reţinut şi îşi lua o nouă provizie, cu care îşi cufunda iarăşi fruntea şi bărbia, însă foarte puţin, pentru a nu‑şi frâna înaintarea, ci, dimpotrivă, pentru a despica apa ca o proră, înlesnind alunecarea. La fiecare rotire a braţului, îl vedea cu un ochi pe Rubén, înaintând la suprafaţa apei, lin, fără efort, acum fără să mai ridice spumă, cu fineţea şi uşurinţa unui pescăruş care planează. Miguel încerca să uite de Rubén, de mare, de sparge‑val (care probabil că se afla încă departe, întrucât apa era limpede, liniştită, şi nu treceau decât valuri abia for­mate), voia să‑şi amintească doar chipul Florei, puful de pe braţele ei, care în zilele cu soare scânteia asemenea unei pădurici de fire de aur, însă nu putea evita ca imaginii fetei să‑i urmeze o alta, neguroasă, acaparantă, asurzitoare, care se prăvălea peste Flora şi-o acoperea, imaginea unui munte de apă înfuriată, nu neapărat sparge‑valul (la care ajunsese o dată, în urmă cu două veri, şi a cărui tălăzuire era intensă, cu o spumă verzuie şi negricioasă, căci cam pe-acolo se terminau pietrele şi începea mâlul, pe care valurile îl scoteau la suprafaţă şi-l amestecau cu cuiburile de alge şi de meduze, înnegrind marea), ci, mai degrabă, un adevărat ocean zbuciumat de cataclisme interioare, din care se înălţau valuri nemaiîntâlnite, ce-ar fi putut cuprinde un vapor întreg, scufundându‑l cu o repeziciune uluitoare, azvârlind în văzduh pasageri, şalupe, catarge, pânze, geamanduri, marinari, hublouri şi drapele.

Se opri din înotat, trupul său se scufundă până când ajunse în poziţie verticală, îşi înălţă capul şi‑l văzu pe Rubén cum se îndepărtează. Se gândi să‑l strige sub un pretext oarecare, să‑i spună „hai să ne odihnim un moment“, dar n‑o făcu. Tot frigul din trup parcă i se concentra în pulpe, îşi simţea muşchii contractaţi, pielea întinsă şi inima bătându‑i cu putere. Mişcă febril din picioare. Se afla în centrul unui cerc de apă întunecată, înconjurat de ceaţa deasă. Încercă să distingă plaja, ori cel puţin umbra falezei, însă vălul acela echivoc, care se destrăma în calea sa, nu era transparent. Vedea doar o suprafaţă restrânsă, verde‑negricioasă, şi o mantie de nori, la nivelul apei. Atunci i se făcu frică. Îşi aminti dintr‑odată de berea pe care o băuse şi se gândi: „Sunt sigur că asta m‑a slăbit.“ Numaidecât, braţele şi picioarele parcă îi dispărură. Hotărî să se întoarcă, dar după câteva lungimi de braţ în direcţia plajei, făcu cale-ntoarsă, înotând cât mai lejer cu putinţă. „N‑o să ajung la ţărm de unul singur“, îşi spunea, „mai bine să fiu aproape de Rubén, dacă nu mai pot o să‑i spun «m‑ai învins, dar hai să ne întoarcem».“ Acum înota fără stil, cu capul ridicat, lovind apa cu braţele ţepene, cu privirea aţintită asupra trupului imperturbabil dinainte.

Agitaţia şi efortul îi dezmorţiră picioarele, trupul său îşi recăpătă un pic de căldură, distanţa care îl separa de Rubén scăzuse, iar asta îl linişti. În scurt timp, îl ajunse din urmă. Întinse un braţ şi îl apucă de un picior. Instantaneu, celălalt se opri. Rubén avea ochii foarte roşii şi gura căscată.

— Cred că ne‑am abătut, zise Miguel. Mi se pare că înotăm în paralel cu plaja.

Dinţii îi clănţăneau, dar glasul îi era sigur. Rubén se uită în toate direcţiile. Miguel îl privea, încordat.

— Nu se mai vede plaja, zise Rubén.

— De mult nu se mai vede, zise Miguel. E prea multă ceaţă.

— Nu ne‑am abătut, zise Rubén. Uite. Deja se vede spuma.

Într‑adevăr, până la ei ajungeau nişte valuri împodobite cu un chenar de spumă care se desfăcea şi, brusc, se refăcea. Se priviră în tăcere.

— Aşadar, de‑acum suntem aproape de sparge­val, zise Miguel în cele din urmă.

— Da. Am înotat repede.

— N‑am mai văzut niciodată o ceaţă atât de deasă.

— Eşti obosit rău? întrebă Rubén.

— Eu? Eşti nebun. Să continuăm.

Imediat regretă această frază, însă era prea târziu. Rubén spusese: „Bine, să continuăm.“

Apucă să numere douăzeci de lungimi de braţ înainte să‑şi spună că nu mai poate: aproape că nu mai înainta, avea piciorul drept pe jumătate imobilizat de frig şi îşi simţea braţele neîndemânatice şi greoaie. Gâfâind, strigă: „Rubén!“ Acesta înota în continuare. „Rubén, Rubén!“ Se roti şi începu să înoate spre plajă, sau mai degrabă să plescăie prin apă, disperat, şi dintr‑odată se ruga la Dumnezeu să‑l salveze, de-acum înainte o să fie bun, o să asculte de părinţi, n-o să lipsească de la slujbă duminica, şi atunci îşi aminti cum le mărturisise coţcarilor: „Mă duc la biserică numai ca să văd o fătucă“ şi o certitudine îl izbi ca o lovitură de pumnal: Dumnezeu are să‑l pedepsească, înecându‑l în acele ape întunecate pe care le plesnea furios, ape sub care îl aştepta o moarte cumplită, iar mai apoi, probabil, iadul. În zbuciumul său, îi reveni atunci în minte, ca un ecou, o frază rostită cândva de părintele Alberto la ora de religie, despre bunătatea divină care nu cunoaşte margini şi, în timp ce biciuia apa cu braţele – picioarele îi atârnau ca nişte greutăţi de plumb transversale –, mişcându‑şi buzele se rugă la Dumnezeu să fie bun cu el, care era atât de tânăr, şi jură că va merge la seminar dacă va scăpa, însă o secundă mai târziu rectifică, înspăimântat, şi făgădui că, în loc să se facă preot, va face sacrificii şi alte chestii, va da de pomană, şi imediat realiză că şovăiala şi tocmeala îi puteau fi fatale într‑un asemenea moment critic, şi atunci auzi strigătele înnebunite ale lui Rubén, de foarte aproape, şi îşi întoarse capul şi‑l văzu, la vreo zece metri, cu faţa pe jumătate scufundată în apă, agitându‑şi un braţ, implorând: „Miguel, frăţioare, vino, mă înec, nu pleca!“

Rămase perplex, nemişcat, şi dintr‑odată parcă disperarea lui Rubén îi alungă propria disperare. Simţi cum îşi recăpăta curajul, iar rigiditatea picioarelor i se atenua.

— Am un cârcel la burtă, ţipa Rubén. Nu mai pot, Miguel! Pe ce‑ai mai scump pe lume, scapă‑mă, frăţioare, nu mă lăsa!

Plutea spre Rubén şi ajunsese foarte aproape de el, când îşi aminti că oamenii aflaţi în pericol de înec nu izbutesc să facă altceva decât să se agaţe ca nişte cleşti de salvatorii lor, şi-i trag la fund odată cu ei, aşa că se îndepărtă, însă ţipetele îl îngrozeau şi, anticipând, vag, că, dacă Rubén se îneca, nici el nu va mai ajunge până la plajă, se întoarse. La doi metri de Rubén, care se transformase în ceva alb şi chircit care ba se ducea la fund, ba ieşea la suprafaţă, strigă: „Nu te mişca, Rubén, o să te prind, dar să nu încerci să te agăţi de mine, dacă te agăţi de mine ne ducem la fund. Rubén, să stai liniştit, frăţioare, eu o să te prind de cap, să nu mă atingi.“ Se opri la o distanţă prudentă şi întinse o mână până când dădu de părul lui Rubén. Începu să înoate cu braţul liber, străduindu‑se pe cât posibil să se ajute cu picioarele. Înaintarea era înceată, foarte anevoioasă, îi acapara toate simţurile, abia îl auzea pe Rubén cum se tânguie monoton, cum sloboade brusc nişte vaiete cumplite, „O să mor, scapă‑mă, Miguel“, ori scuturat de puseuri de vomă. Era epuizat când se opri. Îl ţinea pe Rubén cu o mână, iar cu cealaltă trasa cercuri pe suprafaţa apei. Trase aer adânc pe gură. Rubén avea faţa contractată de durere şi buzele crispate într‑o grimasă neobişnuită.

— Frăţioare, îi şopti Miguel, mai avem puţin, fă un efort. Răspunde‑mi, Rubén. Ţipă. Nu sta aşa.

Îl pălmui zdravăn şi Rubén deschise ochii. Mişcă din cap fără vlagă.

— Ţipă, frăţioare, repetă Miguel. Încearcă să te întinzi. O să‑ţi masez stomacul. Mai avem puţin, să nu te dai bătut.

Mâna lui căută pe sub apă şi dădu peste o umflătură întărită care pornea din buricul lui Rubén şi ocupa o mare parte din abdomen. O palpă, de multe ori, la început mai încet, apoi cu putere, iar Rubén ţipă: „Nu vreau să mor, Miguel, scapă‑mă!“

Reîncepu să înoate, trăgându‑l după el pe Rubén, de astă dată de bărbie. Ori de câte ori îi surprindea burta unui val, Rubén lua apă, iar Miguel îi striga să scuipe. Şi continuă să înoate, fără a se opri nici o clipă, uneori închizând ochii, însufleţit, pentru că în sinea lui răsărise un soi de încredere, o senzaţie de căldură şi de mândrie, stimulatoare, care-l ocrotea de frig şi de oboseală. Şterse o piatră cu un picior, slobozi un strigăt şi îi dădu înainte. Un moment mai târziu, se putea opri şi îşi petrecea braţele în jurul lui Rubén. Ţinându‑l strâns lipit de el şi simţindu‑i capul rezemat pe un umăr, se odihni o bună bucată de timp. Apoi îl ajută pe Rubén să‑şi îndrepte spatele şi, susţinându‑l pe antebraţ, îl sili să‑şi întindă genunchii. Îi făcu masaje pe abdomen până când, treptat, umflătura cedă. De‑acum Rubén nu mai ţipa, depunea mari eforturi ca să se întindă complet şi se frecţiona la rândul său cu mâinile.

— Te simţi mai bine?

— Da, frăţioare, mi‑am revenit. Să plecăm.

O bucurie inexprimabilă le umfla piepturile în timp ce înaintau pe pietre, aplecaţi în faţă pentru a înfrunta resacul, nemaisimţind aricii de mare. În scurt timp zăriră linia crestei şi faleza, clădirea băilor şi, în cele din urmă, când se aflau deja aproape de ţărm, îi zăriră şi pe coţcari, în picioare, în galeria femeilor, uitându‑se spre ei.

— Ascultă, zise Rubén.

— Da.

— Nu le zice nimic. Te rog, nu le zice că am ţipat. Am fost dintotdeauna prieteni foarte buni, Miguel. Nu‑mi face una ca asta.

— Crezi că sunt un nemernic? zise Miguel. N‑o să le zic nimic, n‑ai grijă.

Ieşiră dârdâind. Se aşezară pe scăriţă, în zarva iscată de coţcari.

— Noi plecam deja să prezentăm condoleanţe familiilor, spunea Tobías.

— Eraţi în larg de mai bine de‑un ceas, zise Şcolarul. Ia povestiţi‑ne, cum a fost?

Vorbind cu calm, în timp ce se ştergea cu tricoul, Rubén explică:

— Nimic deosebit. Am ajuns până la sparge­val şi ne‑am întors. Aşa suntem noi, coţcarii. Miguel m‑a învins. Dar la mustaţă. Sigur că, dacă am fi fost într‑un bazin, s‑ar fi făcut de râs.

Pe spatele lui Miguel, care se îmbrăcase fără să se usuce, se abătu o ploaie de palme de felicitare.

— Eşti pe cale să devii bărbat, îi spunea Melanezul.

Miguel nu răspunse. Zâmbea, ştiind că, în aceeaşi seară, se va duce în parcul Salazar. Şi întregul Miraflores avea să ştie deja, prin gura Melanezului, că el învinsese în această probă eroică, iar Flora avea să‑l aştepte cu o strălucire în ochi. În faţa lui se deschidea un viitor de aur.