Când inima vrea stele sau totuşi este frumuseţe-n lume

Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi se dezvăluie taina unei Voci pe care mulţi au considerat-o surprinzătoare, în Grădina de sticlă Vocea capătă noi valenţe prin asumarea unui multiculturalism în care şi spiritului rusesc i se dă nu numai ceea ce este al… Ţarului! O Voce care are forţa unui cor întreg al unei simbolice armate literare sau un cor alcătuit din toţi locuitorii din jurul unei curţi cu trandafiri, dintr-o casă demnă de marile case din literatură!

Oricum, este o carte elementară pentru cei care vor să înţeleagă adevăratul spirit al Chişinăului, oraş multicultural, sau măcar o parte a acestui spirit… Limba rusă este şi ea… personaj:

„Limba aceea!

Era mereu o luptă între urechi şi gură, arareori câştiga gura. Cuvintele ruseşti îmi păreau mai lungi şi însemnau mai multe deodată. O literă greşită te arunca dintr-o lume în alta. Chiar şi tăcerile aveau ceva de spus. Dacă e scurt cuvântul, taie ca în carne vie! Dacă e lung, nu-l pierde, mergi în rând cu el. (…) Rusa devenise un chip mereu încruntat. Frumos, nepământesc de frumos, însă plin de cruzime. Când îmi zâmbea, în jurul meu înfloreau până şi spinii. Iar când greşeam… Regina mea de gheaţă se transforma într-o fată de la internat cu care începeam să mă bat de la brânzoaice. Plângeam în fiecare zi. Împingeam din mine cuvintele cu piciorul. Le scoteam din carne cu dinţii, ca pe nişte spini de măceşe. La greu îmi înfigeam unghiile în pulpe. Astfel, durerea se simţea în mai multe locuri deodată. Sunetele se limpezeau şi ieşeau din mine clare şi corecte.” (p.23)

Dacă Heidegger are dreptate, şi de ce nu, măcar filosofic, spunând că „Limba este locul de adăpost al fiinţei”, o parte din tensiunea cărţii este de înţeles şi de aici, deoarece trecerile naratoarei (o fetiţă părăsită de părinţi, adoptată de la internat de către o „sticlăreasă” rusoaică din Chişinău), de la limba maldavinească la cea rusă şi apoi la cea română, subtil strecurate în construcţia romanului, o parte din crizele existenţiale ale eroinei, ale apropiatelor sale (personajele feminine sunt, totuşi, cele principale, deşi mai avem şi câte un Mihail, un Radu, personaje aproape principale, şi alţii, ca secundare, memorabili, precum Dmitri din castan, un fel de baron din copaci al lui Calvino, un Pavlik, ajuns avocat prin Hamburg, un profesor de sport mizerabil ş.a.m.d.) ţinând şi de încărcătura strict istorică a cărţii, care prinde Republica Moldova între existenţa sa în cadrul U.R.S.S. (cu perestroikă, suhoi zakon, perioada de prohibiţie a alcoolului, glasnost, Gorbaciov) şi independenţă, de modul în care Puterea tratează limbile, fără a se gândi la repercusiunile pe care le pot avea măsurile luate asupra oamenilor care nu vor să intre neapărat în jocul de lumini şi umbre al politicului… Se scrie într-un alt context: „Ce e piatra pe lângă cuvânt?” (p.30)

Dar, desigur, caracteristicile Istoriei dau mai întotdeauna un anume fundal, „o scenografie” pentru un roman, Grădina… fiind şi o frescă socială, pe lângă bildungszăreala autentică, care ne schiţează destinul a aproape trei generaţii, neinsistându-se şi asupra vieţii fetiţei eroinei principale, născută cu boala oaselor de sticlă, botezată Tamara în onoarea mamei vitrege, care a fost vitregă cu o anume măsură, iubind în felul ei pe Lastocika (Rândunica), fetiţa înfiată, la şapte ani, aleasă pe criteriul celei mai răbdătoare (p.49) fete de la internatul orfelinat:

„Înainte de toate, după toate, este un început de cântec: boala oaselor de sticlă. Cred că sunt nebună să caut frumuseţe până şi în durerea propriului copil, dar unde în altă parte? Eşecul pentru Tamara mi l-am asumat pe deplin. Cu o oarecare uşurare chiar, ca un om care ştie că poartă în el trădări, uri şi alte rele mărunte. Nici chiar Dumnezeu, cu care mai schimb uneori câte o vorbă, n-a spus «lasă, se mai întâmplă»”… (p.166-167)

Tamara Pavlovna, Tamara cea mare, „Sticlăreasa” (dacă nu greşesc, o angajată la stat care se ocupa cu recuperarea sticlelor, borcanelor şi revalorificarea lor, prilej de câştiguri şi la negru; pe lângă ce primea sau vindea, aduna şi de prin gunoaie, de pe străzi, de unde se putea; era o mică industrie în care a lucrat şi Rândunica o perioadă, la cules, la spălat, la cărat ş.a.m.d.) intră în galeria personajelor feminine antologice: ruseşti, dar şi ale literaturii române! Coborâtă, ivită, apărută parcă dintr-o altă eternă dimineaţă pierdută (Gabriela Adameşteanu scrie pe coperta a IV-a: „Ţîbuleac revine, în forţă, într-un alt context şi la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/ neiubit, a consecinţelor tragice ale neiubirii, a remuşcării… Orfana care descoperă un Chişinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură şi ambiţioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper, ori poate cumpărată ca mână de lucru şi exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc şi după lectura pasionantă a acestui roman de formaţie a unei fete care creşte între două limbi şi două culturi, în anii când se schimbă frontierele şi sistemele politice.”), Tamara Pavlovna are… reflexele ei, nu ştie prea multe, dar „ştia. Şi despre locuri ştia, şi despre oameni – mai mult decât putea duce.” (p.8) Până la urmă a ştiut să fie şi o mamă bună, nu chiar ca în poveşti, la urma urmelor, câte mame perfecte există, a fost şi exemplu şi contra-exemplu, va fi şi lovită de o boală dură, dar Rândunica va învăţa să zboare, va termina studiile medicale „Doctor şi evreică!” voia să se facă, p.41, se va muta în România, va continua să caute frumuseţea, Frumuseţea care este firul roşu al cărţii, de la prima pagină până la ultimul cuvânt, la propriu.

Cuvântează la un moment dat naratoarea despre Tamara Pavlovna:

„Îmbătrânea şi îi trebuia un ajutor, mi-a spus. Cred însă că voia, aşa cum vor la un moment dat toţi părinţii şi stăpânii de animale, recunoştinţă. Şi i-am dat-o, i-o dau. Recunoştinţă din partea mea are din plin. Oricare i-a fost interesul din mintea ei hapsână, anume ea mi-a fost mamă. Dar cu ce preţ? La ce bun să ridici un orb pe un vârf de munte? De că să acoperi cu trandafiri proaspeţi un hoit? Cu cât îmi cumpăra mai multe, cu atât voiam mai puţine. Inimă avea, nu zic nu, doar că din alt fel de carne ca a mea. Inima ei voia aur, a mea, stele.

Ar plânge, mă întreb, dacă ar auzi ce spun acum? Ar plânge, ştiu. Nerecunoştinţa taie adânc. Nemernica asta mică, bastarda asta urâtă, doare cel mai tare. Nici să o ierţi, nici să o pedepseşti – o proastă.” (p.21)

Glumind (filosofic), am putea spune că Rândunica este o kantiană apriorică, citatul atât de des amintit din german, „Două lucruri umplu sufletul cu veşnic nouă şi adâncă admiraţie şi veneraţie cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea umană se îndreaptă spre ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.”, potrivindu-se aici mai mult sau mai puţin. Este drept că legea morală este a Tamarei, în linii mari…

Este drept că „mintea şi inima nu-s totuna”, p.17, la urma urmelor Frumuseţea e iubirea („dacă dezghioci iubirea ca pe o coajă de mesteacăn –ce găseşti? Cum arată iubirea fără pieliţă, nestricată de o inimă de om”; p.152), iubirea mai presus de orice altă iubire, după cum ar spune misticii, nu dragostea ucigaşă de la pagina 154:

„Cu dragostea, Lastocika, să nu te încurci. Să nu fugi după ea, să n-o zgândări, nu-i place ei treaba asta. Dacă ţi-a ieşit în drum, apleacă-te şi pune-o în buzunar. Dacă nu, n-o căuta singură. Pe frunte coroană nu-i aşeza, monument nu-i ridica. Nu merită ea atâta vorbă la cât rău a făcut în lume. Să ţii minte asta de la mine. Dragoste, dragoste. Behăie toţi, se sfădesc, cheltuie banii. O ucigaşă, asta este dragostea. Căci omul care nu iubeşte ce face? Trăieşte, lucrează, e om – omul care nu iubeşte. Îşi caută liniştit de altele, se bucură, iată, de-o ploaie. Iar cel care iubeşte – omul- cum este? Neom, iată cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi. (…) O ucigaşă – cum am mai spus, dragostea -, iar voi o cântaţi ca proştii.” (p.154-155)

Haruki Murakami în La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor scrie: „Am închis ochii şi mi-am cercetat străfundurile sufletului. Când am făcut asta, liniştea din jur s-a aşternut peste mine ca nişte firicele de praf.” Liniştea din „Vara…”, despre care am scris în cronica respectivă! Avem şi aici un capăt de lume, Basarabia, din ţările unor alte minuni… Sunt nişte seminţe care produc minuni în „grădina…”, veţi vedea! Naratoarea din „Grădina de sticlă” închide şi ea ochii, îşi aminteşte, caută liniştea, dar poate şi dreptatea („Mai dreaptă ca singurătatea este doar moartea”, p.185), Moartea este şi aici un personaj… seducător şi surprinzător (ca să repet mişcarea de la începutul altei cronici: Cu tăietura nemiloasă a unui Pascal Quinard, cel din „Vila Amalia”, straşnic, şi pe româneşte, dar şi ruseşte, fragmentul morţii Maricicăi, (şi respiraţia) lirică a unui Puşkin post-modernist exilat la Chişinău, purtătoare a unei estetici aproape şukşiniene (nu cel din „Liubavinii”, ci din „Călina roşie”, înţeles ca un existenţialist sui generis), cu o tăietură a textului amintind de Baricco, cu mierea textualistă a unui Cărtărescu (Nostalgia apare în carte; se aude şi de undeva Iurii Şatunov! Sic!) quasi-minimalist, Tatiana Ţîbuleac demonstrează graţioasă nu numai că „Fetiţa cu chibrituri” poate fi continuată, ci şi că metafora poate fi o copilă (chiar şi înfiată) a naturalismului.) făcând un trio de neuitat cu Dumnezeu (care uneori pare să nu fi existat, p.111) şi Răul:

„Care Dumnezeu, Marina?, am întrebat-o. Acela care i-a îmbogăţit pe părinţii lui Volodâmâr, dar a ucis-o pe Maricica? Dumnezeu care l-a ciopârţit pe Zahar Antonovici, a putrezit-o pe Şurocika şi ţi-a luat ţie copilul? I-aş fi spus mai multe, aveam de unde. Despre violul meu, despre avortul Katiei”, p.170,

despre Ciornobîl, despre miile de morţi şi de schilodiţi în urma prohibiţiei, despre războiul mondial unde fusese schilodit Zahar…

Cred că se va mai vorbi mult despre picturalitatea textelor Tatianei Ţîbuleac, despre caleidoscopul care, ca obiect, este şi el semnificativ în acest roman, pentru el primindu-se nişte bătăi soră cu moartea: doar un caleidoscop ochean este făcut din bucăţele de sticlă colorată! Poate culese din grădina de sticle descoperită întâmplător, din sete de frumuseţe, în magazia unde Tamara depozita:

„Aranjate în lăzi de sârmă până în pod, la atingerea luminii, sticlele înviau. Culorile lor simple se amestecau, şi năşteau altele – neaşteptate.

Un rând vişiniu, un rând alb: trandafirie.

Un rând cărămiziu, un rând maro: miere.

Un rând verde, un rând alb: turcoaz.

Albele singure: argint.

Grădina mea de sticlă.” (p.36-37)

La cronica despre Vara în care mama avut ochii verzi am intuit câte ceva despre importanţa florilor în percepţia lumii (văzut şi ca un mare internat orfelinat) de către unii (naratori), în Grădina… existând câteva scene, cum este cea în care Polcovnicul dăruieşte trandafiri, cea în care o Bella Isaakovna mângâie florile de miresuică, „flori de oraş”, scurtul fragment în care gherghinele capătă valori deosebite (p.180), scenele în care Rândunica cumpără şi dăruieşte trandafiri…

Şi un fragment precum acesta („Începusem să cred că pe lume erau forme de viaţă mai drepte ca oamenii. Castanul. Mestecenii. Trandafirii Polcovnicului. Să mă usuc iarna şi să renasc primăvara curată, mirositoare, fără urme. Asta îmi doream.”, p.133) ne confirmă faptul că Frumuseţea poate fi foarte înrudită cu Dreptatea, două fiice ale Vieţii-Iubire, ale tainelor pe care literatura, când este inspirată, le mângâie şi le arată cu degeţelele precum pruncii jucăriile mici de pluş, gângurind Limba primordială, care este una numai a Bucuriilor, şi nu una a remuşcărilor, precum sunt toate cele care s-au răspândit după prăbuşirea unui alt turn, Babel, unde sticla avea o altă demnitate, dacă o fi fost pe atunci inventată…

Da, o carte despre dorinţa fiecăruia şi „sentimentul de a fi înconjurată de frumuseţe”, p.117, dar şi despre conştientizarea faptului că omul degradează mereu şi frumuseţea… O altă izgonire din grădina raiului, de sticlă de această dată… Luciditatea de fier a scriitoarei scriind, lăsând mărturia, vizavi de fragilitatea personajelor care suntem cu toţii! Şi nu am vrut deloc să spun că Tatiana Ţîbuleac ar putea fi o Doamnă de fier a literelor europene meditând lângă gardul deloc trumpian dintre rai şi iad:

„Tamara Pavlovna îl numea bărbatul nostru şi nu a trecut niciodată pe alături fără a-i vorbi ca unui viu. Lung cât un cântec – (nota a.g.s: nu de Iura!) gardul nostru Gard. Puterea noastră, golubcikul (porumbelul) nostru. De el ne ţineam când veneam acasă cu umerii tăiaţi şi mâinile pline de scuipat. Sub el ne lăsam pe vine, stoarse de apă, ca să ne liniştim din tremurat. Acolo am plâns noi de cele mai multe ori. Dar am şi râs: tare, din inimă, ca ciorile iarna. Cât suflet într-un fier!, spunea ea de fiecare dată, iar eu o credeam pe cuvânt. Căci nu era lucru în lume pe care Tamara Pavlovna să nu-l fi ştiut cel mai bine. Peste ani, când l-am găsit ros de rugină şi cu barele dezbătute ca nişte coaste, am plâns ca la mort. Să ucizi un fier nu e uşor, dar dacă vrei tare, poţi.” (p.8)

Literatura ca un gard al condiţiei umane!

Şi Tatiana Ţîbuleac, care a arătat că te poţi visa ca un gândac altfel decât în Kafka, stând de veghe acolo unde scândurile şi şipcile au cedat, acolo unde oamenii se preschimbă în flori şi florile în oameni! Doamnă de flori şi de oameni!

Grădina de sticlă de Tatiana Ţîbuleac