„Sonete de metoc” de Valentin Dan – sonetul ca formă de rezistență

De astă primăvară cartea stătea cuminte pe birou. Parcă-și cerea timpul. Și, nu știu cum, dar vara i-a fost refugiu. Ar fi o blasfemie să fac o analiză a versurilor și/sau sonetelor. Las doar câteva dovezi biruitoare: Valentin Dan s-a distanțat de poezie, luîndu-și muza drept pavăză și-n pustia orașului interior a redat lumii drumul. Căci poeziile lui sunt drumuri interioare spre sălașuri nebănuite ale sufletelor drepților. Căutați-i cartea: vă veți simți ca niște privilegiați ai sorții, căci altfel cum să te simți când citești asemenea versuri.

Căderile tăcerii vor veni/Și vor închide-n fuga lor furtuna,/Se va mări în ochii nopții luna,/Dar noi să-i dovedim că sîntem vii,

(Prag)

Veșmântu-i rupt. Morfina lumii curge/Peste mormintele lăsate vraiște./Zvâcnește cerul. Dintr-un colț de grajd e/Vărsată-o viață albă, și ea fur.//Va fi blestem și nu se va cunoaște,/Va fi-ntuneric. Nu ne va ajunge./Purtată-i fecioria într-un sînge/Pe care nu-l vedem și nu-l vom paște.//În ochiul sterp nechează lacrimi murge,/Rodesc smochini pe ale lumii moaște./Copilul doamnei Noapte nu se naște/În timp ce, rupt din visuri eunuce,//Cu botul cald, în carnea crucii plînge/Un miel pornit,halucinat, spre Paște.

(Pască)

E cald în mamă ca-ntr-un miez de stea./E liniște în miez ca într-un tată.

(Icoană – pentru Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Pun degetul pe rană să o leg/Și-n locul rănii dau de-o umbră. Da!/Nu doare carnea care are stea/Zidită-n osul cerului întreg.//Am spus că vreau și mi s-a dat s-aleg/Și am ales să nu îndur să stea/Nici pas străin stăpân pe urma mea,/Nici drum pe care-nstrăinat să trec.//Nu mă vîntur. Nu mă mai încrunt./Presar pe mine praf de primăveri./Ce vis, cînd, îngropat în privegheri,/Vărsam un sînge roșu, azi cărunt…//N-am zile-n mîine, nu am zile-n ieri./Vorbesc cu morții mei. Și ei răspund.

(Priveghi – pentru Marcel Petrișor)

Pune-mi, Doamne, lespede mai sus:/Spinul nu-și îngroapă trandafirii./Vin, și plec, și sînt plecat, și-ajuns/Jar jucat sub talpa adormirii.//Pune-mi, Doamne, sufletul apoi/Într-un glonț înapoiat în cușcă./Pune-mi toată seceta sub ploi/Și-amintireaa în uitare. Mușcă//Din această carne și din os./Pune umbra mea să se închine/Peste praful mersului pe joc:/De acolo am plecat în mine.//Pune-mi, Doamne, peste moarte-ntâi/Cerul drum și urma căpătâi.

(Rugă – pentru Vasile-Jacques Iamandi)

Îmi cresc sub limbă fructe de otravă,/Mai fac un pas și mai ating o vină,/Dar mă trezesc din nou vînînd lumină/Și cad din nou, eu, piatră rea, din slavă

(Utrenie)

E ora târzie cînd regii nebuni/Pornesc cu alai vînătoarea regală./Furtună e praful din ei și-n răscoală/De praf este semnul acelei furtuni.//E ora nebună cînd regii tîrzii/Aruncă în aer bolnave castele,/E ora cînd ochii le urcă la stele/Și noaptea din sînge le cade în zi.//E ora cînd pietrele vaiete scot,/Cînd ceasul se smulge din sine și bate,/E ora cînd șuierî pruncul irod,/E ora cînd străjile toate-s plecate,//E ora cînd luna dispare de tot/Și lumea adoarme-n poziții ciudate.

(Sabat)

Ce mare tăcere pe toate se lasă!/Prin colțuri de cameră umbre se-adună,/Un semn cunoscut mai primesc de la lună./Dar alt întuneric pe lună apasă.//Pe buele nopții a-ndrăznit să se pună/Suflare. Din noapte ceva sîngerează/Și sufletul rănii se-ntoarce acasă./Mi-e sufletul gata să plece s-apună.//Închid pleoapa lumii. Ridic anateme./Iau toată lumina. Spre mine-i pornită/Cîntarea cocoșilor. Cine se teme?/Dau carnea pomană. Să fie primită.//Te dau, deci, de tot suflet cald în ispită!/Aici vine noaptea un pic mai devreme.

(Solstițiu)

La mine-n sînge mor niște bătrîni/Și îi îngrop la mine în ruine./La mine-N vene cad tăceri străine./Se crapă niște cruci la mine-n mîini.//Voiam să-ți scriu, dar urlă nișe cîini./Se-aude de aici pînă la tine.

(Răgaz)

Sonete de metoc de Valentin Dan