De ce ar fi necesar un dialog între doi istorici din generații, dar și cu experiențe profesionale diferite, însă amândoi animați de dorința de a scoate adevărul la suprafață? În primul rând, este vorba despre subiectul propriu-zis: Securitatea noastră cea de toate zilele.Autorii își propun o abordare teoretică desprinsă din noianul de certitudini,dar și de supoziții bine argumentate în planul factual al istoriei, mai la vedere sau mai ascuns. În al doilea rând, literatura de specialitate a acumulat în ultimele trei decenii o cantitate suficientă de date și de informații care se cer periodic sintetizate și prezentate coerent, cu atât mai bine când perspectivele sunt diferite.

Despre autori:

FLORI BĂLĂNESCU (n. 31 martie 1969) este absolventă a Facultății de Istorie, Universitatea din București (1994), Studii Aprofundate (1995), doctorandă cu o teză despre scriitorul opozant Paul Goma; cercetător științific III la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, autoare și coautoare a numeroase cărți și studii de interes științific în domeniul istoriei comunismului și al istoriei recente, între care: Flori Stănescu, Paul Goma, Dialog, (2008); Alexandru Budișteanu în dialog cu Flori Bălănescu, Între istorie și judecata posterității, (2011);Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului (2015);Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului (2015); Neculai Popa în dialog cu Flori Bălănescu, Fără închisoare, aș fi fost nimic (2016); Marius Oprea, Flori Bălănescu, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987 (2017). A îngrijit Seria de autor Paul Goma la Editura CurteaVeche. În prezent, îngrijește Seria de autor Paul Goma, la Editura Ratio et Revelatio.

CRISTIAN TRONCOTĂ (n. 12 ianuarie 1954), absolvent al Facultății de Istorie-Filozofie a Universității București (1980), doctor în istorie militară al Academiei de Înalte Studii Militare, actual Universitate Națională de Apărare „CarolI”(1997), conducător de doctorat (2007–2018) la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”, profesor universitar titular la Universitatea „Lucian Blaga”din Sibiu (2013–2019).

Volume reprezentative: Istoria serviciilor secrete românești de la Cuza la Ceaușescu (1999); Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941–1944) (2003);Mihail Moruzov și frontul secret (2004);Omul de taină al Mareșalului (2005);Torționarii. Istoria instituției Securității regimului comunist din România (1948–1964)(2006);România  și frontul secret, 1859–1945(2014); Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate a leregimului comunist din România (2014); Momente și personalități din istoria serviciilor secrete românești 1924–1989 (2017); dr. Constantin Stan, În dialog cu prof.univ.dr. general de brigadă (rtr.) Cristian Troncotă, privind perioada 1989–2019 (2020).

Cartea va ajunge în librării la mijlocul lunii septembrie!

*****

Fragment

 (…) avea în stoc 8 miliarde de dolari din vânzările de armament. Generalul Victor Stănculescu mi-a mărturisit că doar în 1989 se obținuse peste 1 miliard de dolari din astfel de tranzacții. În noiembrie 1988, Tudor Postelnicu îl cheamă pe Stănculescu la Minister și îl somează să depună în conturile oficiale toate sumele încasate din vânzările de armament. De ce spun aceste lucruri? Pentru că este foarte clar, Securitatea și Armata, instituțiile de forțăcare au realizat puciul militarîn 22 decembrie 1989, puci care a dus la căderea Ceaușeștilor, aveau conturile pline. Și încă un argument. Armata și Securitatea nu au fost singure, așa cum bine ați spus. În 2005, un înalt reprezentant al Băncii Naționale a fost prezent la o adunare a Grupului Bilderberg. Este și astăzi în funcție. Nu vreau să speculez, dar acestea sunt informații certe, iar cercetări de specialitate viitoare le pot adânci.

Ați amintit și de Punctul 8 de la Timișoara. Eu aș spune că Proclamația de la Timișoara citită de ziaristul George Șerban, din balconul Operei, în ziua de 11 februarie 1990, iar la redactarea ei a fost ajutat și de scriitoarea disidentă Alexandra Indrieș (arestată în 1956 pentru participare la protestul studenților timișoreni solidarizați cu grevele studenților din Budapesta, la fel ca Paul Goma și alții la București), reprezintă, din punctul meu de vedere, cel mai serios document anticomunist elaborat de revoluționarii autentici în timpul Revoluției române din perioada decembrie 1989 – decembrie 1991.[1] Acest document nu vorbea despre procesul comunismului, ci sugera lustrația obligatorie: cel puțin trei legislaturi foștii nomenclaturiști ai Partidului, alături de foștii ofițeri de Securitate să nu poată candida la alegeri. Deci nu numai procesul comunismului nu s-a realizat, dar nici lustrația. De ce? Știm cu toții. Proclamația de la Timișoara menționa despre grupul de disidenți anticeaușiști care au preluat puterea. Eu, ca istoric, folosesc altă expresie: grupul preponderant prosovietic care a fost instalat la putere în urma puciului militar din 22 decembrie 1989. Diferența o face cantitatea enormă de informații care au fost scoase la iveală de cercetarea istorică în ultimii 30 de ani.

Domnule Troncotă, e în discuție regimul totalitar al lui Ceaușescu, nu guvernarea americană. Crima începe de la unu. La fel, abuzul, ilegalitatea. Știți foarte bine că s-au găsit scuze și pentru zecile de milioane de victime ale terorii staliniste („erau necesare”, necesitatea fiind stabilită de Stalin & Co.). Așa cum Pleșiță a spus la un canal de televiziune „îmi pare rău că nu am reușit să-i omorâm pe toți”, s-a lăudat că l-a bătut pe Goma etc. Nu uităm, sper, nici că în cârdășie (termen agreat de Dvs.) cu Ceaușescu a tocmit teroriști internaționali pentru treburile murdare, între care pe cel mai cunoscut dintre ei: Carlos Șacalul. Prin urmare, riscăm cinismul pentru a argumenta situații diferite prin comparații neadecvate. Iar expresia „în vremea lui Securitatea a ciomăgit câțiva opozanți” este ironică în privința celor la care faceți trimitere. Nu erau, acolo, „niște opozanți”. Au fost puțini și au constituit tot ce a avut mai curajos și mai demn poporul nostru în acel timp. Vi se pare o joacă faptul că ar fi fost doar „ciomăgiți” niște oameni care au luptat pe față, fără arme de foc, fără susținerea celor din jur împotriva unui regim de care se temea toată suflarea românească, mai puțin cei de la butoanele diverselor instituții și familiile lor? Au luptat susținuți doar de propria conștiință. Ei trebuie să fie modelele de moralitate ale societății actuale, nu falșii eroi. Faptul că îi găsiți  mereu circumstanțe atenuante lui Ceaușescu nu înseamnă obiectivitate.

Nu știu cât și în ce fel a folosit „căsăpirea” lui Ceaușescu unor forțe despre care nu am date, dar sigur știm că a folosit „legitimării” lui Ion Iliescu. În logica supozițiilor Dvs., Iliescu este omul Grupului Bilderberg. Aș folosi cu precauție, sau cu mai multă rigoare, termenul disident/disidență Alexandra Indrieș, alias Gloria Barna, a constituit principalul model feminin care l-a inspirat pe Paul Goma când a scris romanul Justa. A făcut pușcărie politică, dar nu aceasta este condiția pentru a avea statut de disident. Ceea ce nu îi estompează deloc calitatea de victimă a regimului comunist.

Nu știu dacă Iliescu a fost omul Grupului Bilderberg. Personal, nu cred acest lucru. Era mic. Chiar prea mic. Iar din informațiile pe care le am nu apare că ar fi fost invitat la întrunirile Grupului. Dar că Gorbaciov a fost avertizat la Moscova de reprezentanți de seamă ai Grupului, asta da, este cert. Iar Iliescu a fost omul Moscovei, iarăși o chestiune de necontestat. Mai ales că, ulterior, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace. Deci a fost susținut serios de forțe politice occidentale. Dintr-o notă a stației CIA de la București, din aprilie 1990, declasificată, rezultă că Ambasada SUA de la București l-a sprijinit încă de la început pe Ion Iliescu. Aceeași Ambasadă americană din capitala României care, printr-o notă din 24 decembrie 1989, solicitase grupului condus de Ion Iliescu, instaurat la putere în urma puciului militar, oferta SUA de azil politic pentru familia Ceaușescu.[2] Dar nu i s-a dat curs, în mod evident la intervenția rapidă a agenților Moscovei care deja se călcau pe picioare atât în clădirea MApN, cât și în fostul CC și la ministere.

Trebuie urmărite cu multă atenție și evenimentele pe plan internațional. Gorbaciov îi solicitase lui Aleksandr Iakovlev, principalul său consilier pe probleme internaționale și de securitate, un raport despre situația țărilor dinblocul estic. La acest raport au contribuit numeroși oameni de științăși academicieni din Institutul de Studii Internaționale Economice și Politice din cadrul CC al PCUS. Raportul Comisiei Bogomolov, cum s-a mai numit, i-a fost prezentat lui Gorbaciov la 1 februarie 1989 – deci, după vizita celor trei corifei ai Trilateralei și, coincidență,  în ziua retragerii Armatei sovietice din Afganistan. Au fost prezentate două memorandumuri „Despre strategia relațiilor cu țările socialiste europene”și „Schimbările din Europa de Est și impactul lor asupra URSS”. În legătură cu România, al doilea memorandum propunea două scenarii: „Scenariul Favorabil: Au loc schimbări la nivelul conducerii țării. Drept rezultat, Ceaușescu este înlocuit de politicieni rezonabili, capabili de înțelegerea situației și de a pune în practică ideile reformelor radicale ale reînnoirii socialismului”. Și„Scenariul 2: Dacă, totuși, conducerea alege să ignore sarcina de a îmbunătăți standardele de viațăale populației și abate resursele eliberate pentru realizarea unor noi proiecte ambițioase, o explozie socială nu poate fi exclusă”[3].

Și Ceaușescu a ales, după plata datoriei externe, „eliberarea resurselor”, să continue proiectele ambițioase. Cu alte cuvinte, și-a detonat singur explozia socială, care avea să-l ducă la eșafod.

Cum am putea interpreta acestea? Foarte simplu. Pentru viitorul României erau destui strategi și experți la Moscova care gândeau după realitățile din teren și, evident, după atenționarea celor trei membri marcanți ai Trilateralei.[4]

În legăturăcu căsăpirea lui Ceaușescu. El devenise, după cum s-a exprimat generalul Victor Stănculescu, „inamicul public al lumii”[5]. Plătise datoria externă a României. A mai reușit acest lucru doar Mexicul. Apoi, embargoul economic făcut de occidentali și sovietici devenise insuportabil pentru români, a căror revoltă plutea în aer. La Radio Europa Liberă se spunea, în sensul de incitare, că „mămăliga românească nu explodează”. Tot Ceaușescu era acela care intenționa să facă alături de Iran și China o bancă de împrumut pentru țările sărace și în curs de dezvoltare, cu dobânzi foarte mici. Mai acum vreo câțiva ani, Iranul și China au anunțat că au realizat acest lucru.

^[1] A se vedea doc. nr. 2 din Anexă.

^[2] Vezi Alex Mihai Stoenescu, „Securitatea nu poate fi reabilitată”.  Dialoguri cu generalul Iulian Vlad, 2003-2008, Editura RAO, București, 2018, p. 253.

^[3] „La Moscova se vorbea despre posibile «explozii de nemulțumire» în România”, Jurnalul Național, 3 februarie 2009, http://jurnalul.ro/scinteia/special/la-moscova-se-vorbea-despre-posibile-explozii-de-nemultumire-in-romania-318807.html (accesat la 13.03.2020).

^[4] Vezi, pe larg, „Comisia Bogomolov a CC al PCUS a decis căderea lui Ceaușescu”, 22 decembrie 2006, https://www.9am.ro/stiri-revista-presei/
2006-12-22/comisia-bogomolov-a-cc-al-pcus-a-decis-caderea-lui-ceausescu.html#ixzz3a0KZK4xM(accesat la 14.03.2020).

^[5] Victor Atanasie Stănculescu, Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit, adevărul… Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu,
Editura RAO, București, 2009, p. 200.