Anatomia celor „Trei etaje”

După 1920, adică aproximativ după 40 de ani de experiență, Freud avansează teoria care va deveni una dintre cele mai citite și citate ipoteze din domeniul psihologiei și psihiatriei. Triada freudiană: Sinele, Eul și Supra – Eul. Neuroștiințele, mai nou, au reușit să traseze harta cerebrală a acestora, localizând Sinele undeva în zona limbică, Eul în cortexul prefrontal, făcând din Freud mai mult profet decât șarlatan. Vizionarismul acestuia a inspirat pe mulți și, probabil, enervat pe tot atâția. Oricum, ideile freudiene rămân și acum adevărate provocări, iar Eshkol Nevo a reușit cu brio să pună în practica literară triada freudiană cu o precizie de invidiat, fără a fi predictibil pentru cunoscători.

Anatomia celor Trei etaje e simplă. Un personaj, un etaj, o confesiune. 1, 2, 3.

Etajul 1. Sinele. Monsieur Arno (Arnon).

Monologul unui tată obsedat de siguranța fiicei sale, încolțit de o presupunere. Sinele este dominat de impulsuri sexuale și agresive. Arnon face scenarii și are în posesie o armă. Arnon își iubește fiica, dar se creează impresia că libidoul frustrat îi modelează realitatea, așa cum cuvintele folosite frecvent trădează dominantele.

„– Știi ceva, Arnon? Nu toată lumea e obsedată de sex, ca tine.

– Obsedat de sex? Eu?

– Da, tu.

– Ce?!

– Exact cum ai auzit.

– Știai că eu, dintre toți prietenii mei, eu sunt singurul, dar singurul!, care nu a călcat niciodată în lături?

Și ea a spus:

– Stai puțin! Să înțeleg! Vrei să spui că meriți un premiu pentru asta?”

Presiunea acumulată caută ieșire, trebuie să existe un debușeu, povestea lui Arnon se termină trist.

„Oamenii nu înțeleg cât de mult te izolează infidelitatea.”

Etajul 2. Eul. Hani.

Eul, mijlocul, locul unde se desfăşoară toate încercările de împăcare între Sinele guvernat de presiunea pulsiunilor, realitatea exterioară cu exigenţele sale sociale și judecată morală a Supraeului. Hani, își declină dorința la realitate:

„Subiectul pe care-l dezbatem astăzi ne impune să facem distincția între moralitatea universală, tradusă prin comportamentul individual față de oamenii cu care vine în contact prin intermediul profesiei și a relațiilor sociale, și moralitatea particulară, tradusă prin comportamentul individual față de oamenii apropiați lui, prieteni, rude sau asociați. Ne-am aștepta să existe o coerență între cele două tipuri de moralitate, însă, în practică descoperim că adesea ele se exclud unul pe celălalt și că suntem obligați să alegem: Care dintre cele două este mai importantă pentru noi? Care este mai valoroasă, din punctul nostru de vedere?”

„Sarcina eului este dificilă, el mediază între cerinţele sinelui şi solicitările externe. Când nu poate realiza aceasta, apare anxietatea. Anxietatea, prelungită şi nerezolvată, conduce la comportament nevrotic.” Hani trăiește o nevroză continuă într-o încercare disperată de a-și conserva centralitatea, de a aduna bucățile autentice dintre dărâmăturile unei femei casnice, singure. Hani acționează ținând cont de conjunctură, faptul că e o doamnă căsătorită mânată de pasiune. Modalitatea de reconciliere a acestor două stări este inedită, de fapt. Uneori calea de a te regăsi nu e tocmai una morală.

„Fiecare femeie are, din câte se pare, gradul ei unic de suportabilitate a singurătății. Și am uitat că eu, în mod special – având în vedere istoricul familiei mele -, trebuie să fiu cu atât mai atentă. M-am cufundat mult prea adânc în mine însămi, iar acum trebuie să încep să urc înapoi. Îmi vei ține pumnii? Pereții gropii sunt foarte alunecoși.”

Etajul 3. Supraeul. Judecătoarea Devora.

El e este responsabil atât pentru mândrie, cât și pentru vinovăție, este bănuitor, vigilent și persecutant. Devora a fost nevoită să facă o alegere. Povara acestei alegeri a fost prea mare. Devora nu a atins punctul arhimedic de intersecție între autenticitate și obligațiune morală. Moralistul rigid este fericit doar obținând validare socială. În apropierea morții, față în față cu adevărul despre tine însuți, moralitatea și conformismul social trec într-un con de umbră. Sentimentul de vină e cel ce iese la lumină.

Devora coboară etaje. Devora îl citește pe Freud.

Dar Eshkol Nevo, merge mai departe.

„Știi, Sigmund Freud a fost un om inteligent, dar ieri-noapte, după ce am terminat de citit ultimul volum din operele sale și l-am așezat la marginea patului, m-am gândit că a făcut totuși o greșeală. Cele trei paliere ale sufletului nu se află în interiorul nostru! În nici un caz! Ele plutesc în aerul dintre noi și celălalt, în spațiul dintre gurile noastre și urechile celui căruia îi spunem povestea noastră.”

Ca în Solaris, „omul are nevoie de om”.

Casa burgheză cu trei etaje mi-a amintit de monadele lui Leibniz, fiecare personaj își trăiește înstrăinarea în felul său, fără a comunica unul cu celălalt.

Personajele lui Nevo sunt copleșite de un sentiment de confuzie și depeizare. Dintre toți, Hani resimte toată greutatea singurătății, cea aflată la graniță cu alienarea, ca în cazul lui Kafka sau invocatului Camus, din care se pare că s-a inspirat autorul.

„De fapt, care e cea mai mare taină pe care un om o poate ascunde față de lume? Taina vulnerabilității sale.”

Încercând să ne protejăm ne izolăm.

Universul lui Nevo are voci diferite, este congruent cu realitatea și are într-adevăr un admirabil talent mimetic. Psihanaliza a făcut mereu un duet excelent cu filosofia existențialistă, iar Nevo a creat o simbioză de înaltă calitate, așa încât cititorul acestui roman va avea doar de câștigat citind Trei etaje.

„Trei etaje” de Eshkol Nevo