„Amuleta” – Roberto Bolaño

Auxilio Lacouture este una dintre vocile care mi-au atras atenția pe când citeam „Detectivii sălbatici”, mai cu seamă unele dintre confesiunile sale și m-am bucurat să le găsesc în variantă extinsă în acest mic roman în care ea joacă rolul de narator, dacă îi pot spune astfel. Pe când citeam vastul roman al lui Bolaño, nu aveam cunoștință că în „Amuleta” mă voi reîntâlni cu Auxilio și o voi asculta pe îndelete, așa cum îmi și doream. De aceea plăcerea lecturii a fost dublată de dorința împlinită, căci, neîndoielnic, cea supranumită „mama poeziei mexicane” părea că are mult mai multe de spus. De altfel, nu este singura voce din „Detectivii sălbatici” pe care mi-aș dori să o aud din nou. Și mă gândeam că, oricât de stufos ar părea romanul respectiv, putea fi mult mai întins, judecând după potențialul narativ pe care fiecare confesiune îl are. Dar nu atunci, nu acolo. Recomand așadar „Amuleta” celor care au pătruns deja în opera lui Bolaño, mai cu seamă celor ce au citit și „Detectivii sălbatici”, deși nu e o condiție obligatorie. La fel de bine, acest scurt roman i-ar putea atrage pe potențialii cititori către scrierile mai vaste ale chilianului. Ce mai tura-vura, îmi place teribil cum scrie Roberto Bolaño și nu numai că nu mă sperie dimensiunile atunci când ar fi cazul, ci îmi doresc ca paginile să nu se mai termine. Iar „Amuleta” ar putea fi și un intermezzo între „Detectivii sălbatici” și „2666” pentru că în cele aproximativ 120 de pagini ale sale regăsim atât personaje și episoade relatate pe scurt în „Detectivii sălbatici”, cât și referiri la anul 2666 (nu că acesta ar fi singurul an din viitor invocat de Bolaño, dar apariția unui roman cu acest titlu te îndeamnă să cauți aici o semnificație cât de vagă pentru ceea ce va să fie ultima scriere a sa). Interesantă incursiunea în viitor care aduce laolaltă nume de scriitori mai mult sau mai puțin cunoscuți și diferiți ani mai apropiați sau mai îndepărtați. Câteva paragrafe ce se vor premoniții, cel puțin în text, sau poate doar un vis la granița dintre realitate și ficțiune, cum, de altfel, sunt multe alte pasaje din acest roman inedit.

Cum mai curg frazele, cum se înlănțuie întâmplări, trăiri, vise, speranțe și iluzii – un dans năucitor. Pe fundalul tulbure, dar fascinant al DF-ului (Ciudad de Mexico), literatura se dispersează în nopți boeme întunecate de frământări politice și idelogice. America Latină are ceva seducător, în pofida interminabilelor lupte socio-politice – pasiune, moarte, iubire și o nestăvilită sete de viață răzbat din trupul său chinuit, pe care Bolaño parcă îl pictează folosind lumini, dar mai ales umbre.

„Acest roman va fi un roman de groază. Va fi o carte polițistă, o narațiune în stilul romanului negru și de groază. Dar nu va părea așa. Nu va părea așa fiindcă sunt eu cea care o povestește. Sunt eu cea care vorbește și de aceea nu va părea așa. Dar în fond este relatarea unei crime cumplite.” (pag. 9)

Astfel își începe Auxilio relatarea pătrunzătoare și ne introduce în atmosfera sumbră ce se cască înaintea noastră încă din primele pagini. Și totuși, faptele acelea cumplite despre care amintește au contururi deformate. Oameni și locuri par acoperite de o apă tulbure, dar nu într-atât de tulbure încât să nu poți distinge mai nimic, ci doar atât cât să poți vedea ce este dedesubt sau, dacă te scufunzi, la oarece distanță de tine. Dar nu tu ești cel care înoți în acea apă tulbure în căutarea unor imagini. Siluete vagi năvălesc spre tine, te lasă să le zărești câteva clipe, mai multe sau mai puține, după caz, pe urmă dispar în vâltoare și altele le iau locul, în vreme ce o rază de lumină – a lunii poate – străpunge la răstimpuri luciul apei. O lumină care revine obsesiv și în amintirea lui Auxilio, măturând dalele de piatră din toaleta pentru femei de la etajul al patrulea al Facultății de Litere și Filosofie – locul în care poeta uruguayană a stat ascunsă vreo două săptămâni în septembrie 1968, scăpând astfel torentului de arestări căruia i-au căzut victime studenții și profesorii universității, în vremuri crunte pentru tinerii mexican (acel an a fost marcat de violențe și de moarte și mulți studenți au pierit atunci din ordinul forțelor guvernamentale). „Amuleta” este despre ei, dar nu doar despre ei, ci despre o întreagă generație de tineri latino-americani, e despre spiritul acelor ani care s-a păstrat viu în inimile celor ce l-au cunoscut, iar Auxilio, ca martor lucid, dar nu neapărat obiectiv, pare vocea cea mai nimerită a-l evoca.

„Și așa am ajuns în anul 1968. Sau anul 1968 a ajuns la mine. Și acum aș putea spune că l-am presimțit. Acum aș putea spune că am avut un presentiment groaznic și că nu m-a luat prin surprindere. L-am prevestit, l-am intuit, l-am bănuit, l-am suspectat din primul moment al lui ianuarie; l-am prezis și l-am adulmecat de când s-a spart prima piñata (și ultima) a inocentului ianuarie festiv. Și dacă asta n-ar fi de ajuns aș putea spune că i-am simțit mirosul în baruri și în parcuri în februarie sau martie 1968, am simțit nemișcarea lui supranaturală în librării și la tarabele cu mâncăruri, în timp ce mâncam o turtiță umplută cu carne, în picioare, pe strada San Idelfonso, admirând biserica Santa Catalina de Sienna și crepusculul mexican ce se învolbura ca un delir, înainte ca anul 68 să devină realmente anul 68.

Ah, îmi vine să râd când îmi amintesc. Îmi vine să plâng! Plâng? Am văzut tot și în același timp n-am văzut nimic.” (pag. 22)

Nu voi intra prea mult în amănunte, deși Auxilio însăși merită toată atenția, căci este un personaj inedit și pare atât de vie, de reală, ca de altfel toate personajele lui Bolaño. Îi regăsim în „Amuleta” și pe cei doi „detectivi sălbatici”, evocați de Auxilio, precum și pe alți câțiva tineri poeți din acel cerc învăluit în mister. La cât de dens și suculent este romanul, mă și mir că este atât de scurt. Iar provocările pe care le lansează sunt și ele complexe. Nu este un roman ușor, deși se citește cu ușurință. Și nici nu poate fi considerat un roman polițist sau unul de groază, așa cum îl etichetează Auxilio, chiar dacă groaza nu lipsește din el – doar că ingredientele, stilul și întreaga construcție ies din tipare. Chestiunile expuse, modul în care ni se înfățișează, personajele fascinante, pendularea între dimensiunile temporale și cele sufletești – totul pare fără cusur.

Editura: Univers