Moto: „în venele mele au trac regii” (Paul Blaj)

Regele a murit, trăiască Regele! Poezia a murit, trăiască Poezia! Pentru cine îl cunoaşte bine pe Paul Blaj, ştie cât de tânăr este (ca să nu mai spunem de talentul hăruit, dar şi construit cu migală de bijutier din Antwerpen, ca să fim în ton cu titlul!) şi când vede subtitlul cărţii, „ultimele poeme antume”, poate murmura „Doamne fereşte!”

Dar fiecare om moare şi învie de câte ori vrea el (că de aceea există liber arbitru la purtător, din momentul „naşterii” raţiunii!), moare cu fiecare om drag, tot el învie orice fiinţă, poate alege orice titlu şi subtitlu, important este să rămână cavaler al Frumosului atât de rotund, al iubirii cuvintelor (dacă nu ar exista cuvântul „Iubire”, ar exista iubirea?), cavaler al „figurilor triste ale trotuarelor” (cu aceste „figuri” începe la propriu cartea, tot ele „domnesc” pe coperte), omul, la urma urmelor, este şi fiinţa-trotuar, are şi lumini de avarii, omul-poet are întotdeauna nevoie de o „ea” (ea este… toate muzele posibile şi mai ales cele imposibile: annet, uca şi cine o mai fi, sic!), „ea” apare şi ea în primul poem şi ea este atât de frumoasă, poate şi pentru că „zeul ei era mult mai puternic decât toate tramvaiele pierdute”, şi pentru că „părea nebună”, „avea părul roşu/ ca soarele pătruns lin de catedrală”…

Desigur, pe Paul Blaj, cavaler şi al Bunului Simţ Absolut, „singurul erou al toamnei” (p.44, unde se şterg furnicile de praf şi se mătură puţin orizontul), îl mai îngrozesc „cuvintele mari” (p.14), dar, ca orice călău empatic al propriilor iubiri (cred că este o definiţie rezonabilă a lui homo sapiens sapiens!), dansând cu „ea” pe eşafod, „copii ai leagănelor neunse” (p.26), cu un cocktail de sânge rece şi sânge cald, trebuie să se obişnuiască binişor cu traiul în mijlocul unor cuvinte precum Dragoste, Moarte, Absolut, Frumos, Credinţă ş.a.m.d. Într-un fel, Paul Blaj chiar este „un veteran prins în propria lui poveste”, este un erou anti-erou din rasa unui Kafka (care înfiază din Tecuciul Clujului sau Clujul Tecuciului o Belgie care a rămas fără zilele de marţi; o belgie care poate fi orice, un cimitir cald, un spital, însăşi Belgia) şi veteran fiind devine parcă mai îndrăzneţ, subtil îndrăzneţ, întredeschizând porţile unui erotism invocator, poate făcând cu ochiul metafizic unui Evola, dar care ne aduce aminte că pentru rafinaţi erotismul este nimic fără Totul: „lasă-mă aici în cel mai intim organ al cărţii tale/ lasă-mă unde nu mă aşteaptă nimic paralel cu ziua de mâine/ aici este cel mai instructiv loc din lume/ şi atât de prostituat şi atât de sfânt încât/ nu mai are nevoie de binecuvântarea părinţilor pentru căsătorie” (p.12)…

Şi dacă Totul este şi Joc, şi de ce n-ar fi aşa şi… Mântuirea, de pildă, poemul declaraţie poate fi şi astfel, poate începe aşa (titlul fiind „când intru în jocul tău”): „nu mai ştiu cum te cheamă îţi spun simplu balans de nea/ apoi seara îţi adun tălpile şi le apropii de piept/ buzele tale frământă oameni care trăiesc în picături/ cu ele lipeşti cioburi şi îmi dictezi telegrame către lutieri”…

Spectaculosul firescului poate dicta şi el aşa: „cânt trupul tău goneşte peste mine fără oprire/ sunt un veteran prins în propria lui poveste îmi aprind pipa cu stele/ şi îmi vine să amestec dragostea cu boala să fac un film de senzaţie/ în care să ne simţim/ ca atunci când eram mici şi ne ştergeam de pupăturile celor mari” (P.14) Obsesia blândă a sentimentului îmbătrânirii îl face „mai târziu”, p.18, să se compare c-un „bătrânel afon care îi cântă lui dumnezeu”…

Ajungând să vorbească/scrie despre „limitele între care preferă norii/ să îşi schimbe forma şi gustul”, poate că este normal ca poetul să se gândească la… limitaţiile antumităţii, ca să nu mai spunem despre relativitatea absolută a postumităţii, demonstrând magistral că este un doctor autentic al clipei: „tu mai ştii când dormeam cu fereastra deschisă/ şi un bol mare de căldură ne topea în doi greieri fericiţi bine ascunşi/ de lume cu gura mare mare?”

Măiestria auto-ironiei este greu de atins, dacă nu ai norocul unei păsări măiastre, fie ea şi „singurul porumbel roşu”: „tu ia-mă pe obraz ca pe un pistrui mic/ atinge-mă apoi uşor gânditoare fii destinul meu turnat într-o poezie/ fă-mă proaspăt cum faci cafeaua (…)/ pe abdomenul tău cald imprim romane fin ca un scriitor obscur”… (p.15) Sau: „ar fi nostim ca la o înmormântare cineva să recite o poezie/ de mine la care o rudă îndoliată să ridice glasul cine e acesta bă,/ paul blaj?” (p.65)

Despre legăturile sale… periculoase, deloc bolnăvicioase, ale lui Paul Blaj cu Bacovia am mai scris. Dacă ne-am raporta doar la începutul cărţii cu care aveam de-a citi, avem de-a face cu un lacustru supra-ultra-fragilistic-expi-alidou…bacovian, iubind modernist postmodernismul, poemul „până vor sclipi iar strugurii în vie” fiind, probabil, exemplar: „rochia ta udă pe tocul uşii îmi părea steagul care urcă primul/ la olimpiade a plouat mult azi şi te-ai simţit clipocită/ deci dimineaţa cu un marker galben ţi-am desenat pe/ tricou o cană străpunsă aşa am zâmbit amândoi şi a fost bine/ tu ştii că din mine ai doar câteva caricaturi un pic de politică/ şi ceva amintiri de când am rătăcit pe trupul tău/ ca un deget bătrân pe o medalie şi nu au fost coapse mai calde/ în patul meu şi am uitat toate filmele romantice aşa că azi/ am ales să-ţi arăt trotuare ude din fotografii triste de iarnă/ capodopere cu care să mă sonstruieşti/ ca atunci când nervii tăi cu codiţe de păpuşă/ păreau primăvara întoarsă în pomi iar eu nu găseam altceva/ de făcut decât să admir nasul tău ieşit de sub cearşaf/ ca un mic periscop” (p.17).

Este un virilism şugubăţ (cu „suc de mere”, p.45), ceva între Emil Brumaru şi, poate Cristi Pavel sau Lucian Vasilescu, ca să nu ne gândim la un Ţone, Daniel Bănulescu, Adrian Suciu sau Mihail Gălăţanu, dar în care Zeiţa Pudorii sau Muza, ca să fim în ton, ţese draperii ori cortine de ploaie, statui de femei goale translucide, lichide, fluide şi mai spuneţi dumneavoastră cum, care sunt mutate de poet precum piesele de şah, dând mat cititorului de o anumită sensibilitate. Este o îndoctrinare aproape miraculoasă, propovăduind religia şarmului, chiar dacă înţeleasă foarte puţin şi în răspăr: „ai numai clame în păr şi mă laşi să te iau la mişto/ un pic/ nu prea mult/ dar îndeajuns cât viaţa mea să urce pe tine/ ca un naufragiat pe ţărmul ireal al marmarei// în rest… un bibelou îşi ia inima în dinţi şi cade” (p.19 – „peisaj îndoctrinat cu tine”)…

Cartea, care are două părţi, „Maestrul parantezelor şi ploaia” şi „Enigma caldă a semnelor de rămas bun”, este… îmbibată şi „clipocită” până la ultima filă, unde este surprins un „flagrant pentru o păpădie” („m-am pus pe o bancă udă/ aveam părul ciufulit/ iar obiectele mele împingeau în aer idei surprinse”) ultimul vers fiind, poate, prea magnetizat de… insuportabila uşurătate a adevărurilor: „întregul sistem planetar e construit pe ascultatul la uşi/ îmi ziceam distrus/ până s-a strigat la masă şi am mâncat cu poftă// un maidanez a scheunat mult în noaptea aceea// poate şi la ei finalul vieţii e magnetul adevărurilor”…

Într-un fel (nostalgic, şi după lecturile din ceh), ni-l putem imagina pe Paul Blaj ca pe un personaj kunderian (sau de-al lui Modiano, amintit în „visele tânărului cocor”, p.64) care intră… „într-un delir nesfârşit” (aşa se numeşte penultimul poem din carte), care potriveşte cuvinte cam aşa: „nu ştiu încotro se îndreaptă viaţa mea”; „aş vrea un delir nesfârşit în care să vorbesc cu toţi cei dragi/ să le uit sicriele aş vrea, se poate, domnule doctor?”; „singurul meu drog e cititul de la ora 4 a.m. când mă trzesc odihnit/ şi am chef de budincă/ zilele trecute am cumpărat o bicicletă fitness sunt se pare/ hiperactiv şi nu am o viaţă sedentară/ atâtea lucruri minunate se întâmplă când sunt singur/ încât nu mă mai întreb de ce într-o competiţie serioasă cu moartea/ de obicei nu te poţi baza pe nimeni”; „tot ce se poate întâmpla e să distrez lumea invontar/ şi dacă aşa mă voi izola de voi/ să nu uitaţi că vă iubesc/ cum a iubit noe porumbelul cu ramura de măslin sau avraam/ berbecul ce l-a înlocuit pe isaac/ iar dacă uitaţi oare cine va avea de pierdut?”…

Aşadar, finalul aproximativ (al cărţii propriu-zise) este oarecum apăsător, Truman Paul Blaj din „Truman Show” Paul Blaj (în „ora de onestitate”, p.29, superb poem, iată o încheiere care te poate duce cu gândul la filmul american: „când privesc în urmă parcă/ toţi mi-au legat şireturile unul de altul şi aşteaptă/ să vadă ce se întâmplă”) pare să nu aibă tonusul bun al personajului din film, aluzia la potop este evidentă, la urma urmelor Paul Blaj este un rebel fără cauză, care are un hoţ în el gata să fure toate ploile din lume, dar şi, evident, happy endurile: „mai ţii minte tată când mă ţineai de braţ şi ne plimbam/ în belgia cu soarele de toamnă aurindu-ne şi aleea aceea caldă/ şi dorinţa mea să tot stai? (…) după ce plecai din bruxelles-ul ploua până derbedeul din mine nu căuta scăpare/ acel derbedeu angelic care făcea avansuri fiecărei trântituri de apă” (p.66)…

Căruia îi place să creadă „că Dumnezeu inventează un miracol în/ fiecare” (p.62)…

Dar despre poet şi Dumnezeu, despre Dumnezeul din poezia sa, la cel mai apropiat popas… Că doar tot despre o poveste de iubire este vorba şi tot o căutare a unei cărţi care să ne facă mai vii decât suntem, după cum sună poemul care aduce „deznodământul” părţii I, deoarece aşa se întâmplă când nu aparţinem vremurilor noastre:

boala mea priveşte insistent orizontul/ îmi pun mâna între genunchi după un loc mai cald/ şi e atâta linişte despre ceea ce suntem” (p.49)…

20643625_10211975270989414_1160501400_n„Belgia, drogherii şi avarii în ploaie ” de Paul Blaj

Editura: Napoca Star

Anul apariției: 2017

Share.

About Author

Avatar photo

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura