Desigur, despre depresie s-a tot scris. De la, într-un fel, Regele Solomon până la… Andrew Solomon, trecând pe la Sfântul Pavel, Evagrie Ponticul, Ioan Casian, Dante Alighieri, ajungându-se acum la Valentin Brăileanul, aka Valeriu Mititelu, poet ajuns la deplină maturitate literară, jonglând cu sine însuşi, plecând „aşa ca într-o aventură julesverniană”, p.19, dialogând sau nu cu Păcatele capitale la care, din 2008, dacă nu ştiaţi, nu ştiu cât de oficial, Biserica Catolică a adăugat, ne învaţă demonul Wikipediei, șapte noi păcate și a publicat lista în ziarul Vaticanului, L’Osservatore Romano: distrugerea mediului înconjurător, experimentele științifice a căror natură morală este discutabilă, manipulările genetice care duc la alterarea ADN-ului, consumul sau traficul de droguri, injustiția socială care duce la sărăcie, avortul şi pedofilia…
Predomină însă, la „acest” Valeriu Mititelu, despre un alt volum al său am scris cu mulţi ani în urmă, factorul estetic, implicit literar, cu ceva accent „psihedelic” suprarealist dada-tzara, pe la p.12 este o aluzie la „7 manifeste””, „psihedelism” se numeşte partea I a cărţii, mai mult o introducere.
Aliatul său, Iubirea! Dar şi Luciditatea: „sunt doar un exemplar coborât dintr-o specie care/ a îmbătrânit înşurubând iluzii pe soclu”, p.20. Coborât, coborât, dar având aripi să se înalţe deasupra speciei pentru a-i observa fără milă şurubăreala absurdă şi ipocrizia fudulă, prostia, imbecilitatea şi răutatea aproape ministeriale: „am atins paradisul/ 10.000 altitudine 10 ani risipit în plăceri”! Adevărul este că după ce-l citeşti „pe cioran şi încă vreo câţiva autori curăţei”, prinzi şpilul, p.24, nu mai poţi scrie oricum, strigoiul unui Nabokov te poate pândi, te poate amăgi cu o adormire cu totul aparte, în poemul „nani nani”: „mă buchiseşte răguşit/ mă bâlbâie/ moartea mea este o fetiţă/ însă ceva mai aparte/ ambiţioasă ar zice unii/ autodidactă/ ea ştie ce vrea chiar dacă gamele-i sunt străine/ istoria muzicii teoria şi contrapunctul rămân acolo ceva/ doar nişte flecuşteţe/ pe ea nu o sperie nicio scenă sau profesor de canto// bogdaproste iubito!// aşa zurbagiu mă iubeşte şi basta!/ pielea mea fină melodioasă carnea mea dulce sunt un fetiş/ draga de ea-mi rabdă gărgăunii şi aşteaptă să creştem/ maturizându-ne devenind compatibili în chestiunea cu viaţa/ cică vom avea pasiuni în comun/ când alte fetiţe îşi îmbracă păpuşile maltratând garderobele/ ea şade cuminte în mine uneori îmi zâmbeşte/ şi atunci – hopa! – gropiţele-i înfloresc în obraji/ mă tachinează îmi face cu ochiul discret/ moartea mea e o adolescentă cu tenul plin de acnee/ degetele-i sunt translucide şi tandre/ îmi pipăie mădularele mi le dă cu sacâz/ puful ei pubian de nimfetă-mi adună sângele/ – ghem de cheaguri şi fâşiuţe de vene/ pe care apoi îl scuipă amestecându-l cu gemete într-o sticluţă/ spânzurată de şold c-un şiret auriu// ghemuită în subteranele epidermei/ chicoteşte prin mine de când am ieşit dintre coapsele maică-mii/ cald ca o chiflă/ tăvălită prin seminţe de mac moartea mea-i o tânără castă/ palidă melancolică/ dependentă de studiu/ mă scânceşte mă mormăie/ mă lălăie mă bâlbâie/ face vocalize în faţa oglinzii/ şi mă cântă pe note aproape teatral”…
Rezultă (şi) un autoportret-oratoriu, ba poate chiar şi o schiţă de libret (deoarece, aşa cum bine observă Robert Şerban pe coperta a IV-a, avem şi Poveşti, dacă nu chiar Povestea!), un poem este chiar „poveste”, cu „hristul” din fiecare („impasibil” sau nu, p.38; „un hristos împietrit la nebuni”, p.64), dar mai ales din el, Valeriu Mititelu călcând destul de pomenita moarte, cu moarte:
„dacă vreți într-adevăr să aflați ce s-a întâmplat/ probabil c-o să întrebați în primul rând unde m-am născut/ cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă cu ce s-au ocupat părinții/ înainte de nașterea mea și alte rahaturi d-astea/ gen David Copperfield// toți prietenii au făcut din mine un trofeu/ un biet trofeu lăsat să acopere furnirul unui perete/ o etichetă suflată cu aur este povestea mea// ar fi trebuit să aleg dar nu cu inima ar fi trebuit/ să știu dar nu cu viața că o singură vorbă nu poate alinia planetele// ah planete ale acestui nesfârșit univers gregar vă implor/ învățați-mă să ling mana unui stăpân milos/ găsiți-mi ceva mai acătării și in calitate de slugă umilă/ jur că ii voi pieptăna și plimba frumoșii terieri/ îndopându-i numai și numai cu finețuri// să nu ucizi! să nu ucizi! să nu ucizi!// mi-ai dat azi-noapte o boală grea trup al meu/ m-ai adus într-o cameră-n care/ dimineața retarzii scrobiți își îndeasă puțoii să citească-n latină/ spaima din blănuri încălzește podeaua/ ah planetelor/ știți voi ceva despre junglă sau despre marea artă a vânătorii diurne/ șobolăneala groaza și frigul vă spun ceva/ dar foamea?// luați mâncați/ trupul meu în șuruburi și sârme e aici ca să salveze marele chef/ toate neamurile de câini și fălcile oricărei dimensiuni/ întru umplerea burții/ întru fericire și dragoste/ și întru toate sensibilitățile estetice promise vouă de voi/ la această oră de maximă audiență animalul se lasă iarăși îngenuncheat/ cu dulci inflexiuni sub adâncile glande lacrimale/ trup frânt al meu/ potolește-mi prietenii”, p.34-35…
Altfel de David Copperfield se dovedeşte a fi Valeriu Mititelu, un magician care, prin cuvânt şi „vânătoare de sâmburi” încearcă miracolul învierii („narcotic/ aştept să re(în)vii”, p.56), dar nu-s toate vorbele la el (nici la oricare alt poet!), doar o imensă durere şi un veac pitic, rămâne doar „in memoriam Andreea Iulia” şi o fiinţă-plâns, lacrimi şi din „ochii cerbilor” (alt nume de poem dedicat Andreei Iulia), şi din ochii clovnilor: „două biserici noaptea şi ploaia topesc bulevardul/ iar măştile cad pe hârtia de turnesol// cris nici nu ştii cât curaj pot avea uneori clovnii” (p.40)
Ultimele două versuri citate fac parte din poemul „cris”, personajul liric cu acest nume apărând de câteva ori… explicit, acestui personaj poetul fiind gata să-i lase toate poeziile: „așa cum s-au nimerit/ vesele sau mai triste/ oricum sufletul meu nu le mai încape cam de pe la ultima ploaie/ nici eu pe mine nu mă mai încap// aproape constant mi se zice c-aș fi un personaj jucat prost/ căruia toți dramaturgii și regizorii i-au pus gând/ să-l scoată la pensie/ – una de boală/ c-aș fi fugit dintr-o piesă ca un actor de mâna a treia/ ascunzându-mă în măruntaiele unui dromader/ care la rându-i se pitise într-un parc zoo/ am locuit un dromader pe a cărui cocoașă atârnau lipite cu penicanol/ toate dramele literaturii universale/ poeziile mele-s o maladie zic unii/ împotriva căreia niciun vaccin nu poate lupta cu șanse egale// și eu am încercat să-mi salvez personajele/ am alergat după ele/ în poeziile mele bărbații se sinucid iar femeile mor de tifos// vesele sau mai triste/ așa cum s-au nimerit/ poeziile mele nu adună măcar de-o ceapă/ degerată și aia/ sau cât negru sub unghie/ dacă ar fi să compar cu o singură vorbă de-a ta/ aș fi mai sărac decât iov/ chiar și așa ți le las de la prima până la ultima/ ca un delir din care moartea mea îți va citi cu intonație/ – cât de mult te-a iubit el/ iedera sufocantă a nopților tale” (p.65-66)
Desigur, acest joc de-a modestia este simpatic, mai îndulceşte patetismul inevitabil al condiţiei poetice umane, dar nu acesta este scopul, îngerii sunt sau pot fi şi carnivori, pot curăţa şi latrinele, ori le pot umple, văzându-se monstruos: „ochiul meu e o budă infectă/ este cald pute-a căcat şi e bine când iarăşi/ birjari grizonaţi se freacă de viaţă”, p.21.
Portretele colective sau, dacă vreţi, ale mulţimii, ale lumii, sunt cam astfel, în continua opoziţie individ-colectiv, apropo de condiţia poetului: poate să vină zgomotos „să îşi vindece isteriile ronţăite de fobii”, p.23, sau: „în spatele casei e copt întunericul/ și lumea băltoacă nu ne încape// acționați domnilor supapa cu intestinele calde!// de trei ori pe zi trec pustiuri prin noi fără unități de măsură/ londra – o fată morgana ziua când vom putea înjura crocodilii/ în piața orașului secretarii de trib și stagiunea aceasta/ ne vând halatele spaimei”, p.29, este o luptă aproape continuă cu sistemul, cu „lumea”: „am obosit mamă/ lumea nu este nici pe departe ca în poveștile domnului andersen/ n-am întâlnit niciun om fericit/ copiii se nasc prematuri și bătrâni prin laboratoare sofisticate/ porumbei aud c-ar mai fi doar la circ/ da’ și ei stau tupilați pe fundul jobenului/ viața s-a mutat pe facebook cu toate abrevierile”, p.76.
„Specialiştii în păcate” (nu neapărat literare, sic!) au ce au cu Imaginaţia, un atribut care poate fi seducător, un atribut incontestabil al poetului, capabil să realizeze o „recenzie la verbul a fi” care se poate încheia aşa, cu o anume răfuială cu maliţiozitatea: „am scos răul din mine prin arestul acestor nisipuri/ mișcătoare zăpezi de hârtie acoperă scârba/ să strig azi că mâine/ îmi e teamă să fiu vei spune și tu în anotimpul birjarilor/ dar ce frumos/ au înflorit la geam caii”.
Finalul cărţii este aşa, nici lipsit de oarecare speranţă (într-o renaştere într-o altă lume, poate mai bună), dar nici prea optimist, tot în privinţa omenirii: „oamenii și-au construit fortărețe – case cu uși de metal/ în spatele cărora repetă obsedant declinarea la pers. I sg./ sau primesc la tv doza de execuții livrate-n direct// barabas se salvează mereu/ trăiască barabas!// lumea n-a fost făcută din turtă dulce/ zilele nu sunt din marțipan/ casa dragostei mele e-o coșmelie/ îmbâcsită și ea de glumele proaste ale trecerii lui saturn/ suflet mort de curvă/ trup înfrânt de înger// lumea asta nebună nu e a mea/ nu vreau nimic din lumea aceasta/ doar somnul mult somn// nu plânge mamă/ despică-ți pântecul și lasă-l pe vali să se mai ghemuiască o dată/ cuminte”, p.77.
Într-o aproape altă ordine de idei, poemul într-un singur vers care închide „psihedelismul” este exemplar:
„captiv în acest vers liber mă sinucid pe buzele tale” (p.16)
Pot fi buzele iubitei (infidele), pot fi buzele unei icoane, pot fi buzele unui cititor grăbit, care îl murmură pe poet ca pe o rugăciune înainte de a-l gusta şi de a spune că-i bun, bun şi de vama veche, gata să-l crucifice cu limba, p.50, între doi tâlhari-cai, scrie poetul într-un poem „ca o băutură tutti frutti mon amour”: „nu pot să mai scriu decât pentru cai”, yahoo-ii unei Uniuni prea aproape ca să nu fie departe, dar, de fapt, poetul invocă inocenţa şi candoarea mânjilor, da, în ultimă instanţă, poate „Acedia” lui Valeriu Mititelu este o ultimă încercare de a nu ajunge raţional vreodată, ca să parafrazăm un alt vers emblematic din acelaşi poem cu lichide diverse, între acru şi dulce.
Cine ştie, a fi (numai) raţional poate fi un alt păcat capital!
Căutând-o cu lumânarea, p.52, savurând „florile răului”, trasând din propriul nume o spirală în care cuvintele cheie sunt „eşti/ atât de bătrân”, p.56, Valeriu Mititelu este aproape mântuit (deşi probabil nu are nevoie de aşa ceva) recunoscând narcotic că „Dumnezeu are-un simţ al umorului/ peste medie”.
Jucându-şi blestemul, poate observa orgasmic şi faptul că „dimineaţa dintre coapsele tale se scurgeau păpuşi de lemn/ iar noi atât de bine ştiam să scriem pe orice/ adio”, p.57.
Desigur, „despre dragoste numai de bine!”, p.58, poetul nu se vrea un erou (byronian), sau doar declară asta, aduce un pios omagiu şi lui Oscar Wilde, butonându-şi teologia personală în culori cioraniene:
„ne întâlnim cu noi înșine
încercuim purgatoriul
în culori atât de personale Dumnezeu e în perne
Dumnezeu e sub pături
Dumnezeu e din altă rețea
– ne răspunde cu beep-uri
Dumnezeu ne așteaptă pe masă
dimineața va închide nefăcutele noastre în boabe de chihlimbar
acolo ninge continuu
ea ne caută prin gurile de metrou
tălpile noastre rămân o pedeapsă
afară e criză
înăuntru e criză
pe noi neofiții ne doare în paișpe
(cinci tumori ciugulesc din creieru’ lui nea iliuță)
visăm că fugim…
într-o pauză de respirație
pe noptieră
dorian gray își amână finalul”, p.61.
Bref, în ciudatul război cu nefiinţa, un poet îşi cântă curajul de-a arăta goliciunea zeilor, chiar atunci când sunt încălţaţi în adidaşi, gata să fie tras pe rotiţe!
„Rotiţa”, p.73, începe aşa:
„cine își înalță aripi în mine de simt cum zborul meu
mă avântă într-o nebună și barocă expansiune?
să fie aripile eternității care mă ridică în infinit, mă tulbură
și mă însingurează? simt toată confuzia eternității în mine
și sorb miresmele infinitului cum aș sorbi o otravă.
