Ieri seară, în timpul recitalului de violoncel și pian m-am tot plimbat cu gândul printre câteva cadre de film care reproduceau, în fapt, aceeași acțiune: repetiția/repetarea obsesivă a unui pasaj muzical la violoncel. Sunt multe filme în care regăsim astfel se secvențe, cu un el sau o ea care se chinuie să ajungă la perfecțiune, făcând slalom printre obligațiile cotidiene, cele casnice și pasiunea nestăvilită pentru muzică. Violoncelul nu e un instrument de care să te apropii ușor, cel puțin asta este impresia mea. Trecând peste dimensiunea specifică, care te ajută, e drept, să câștigi ceva spațiu, poziția corporală și felul cum te obligă să te raportezi la colegii de scenă (atunci când e cazul) impun o atenție deosebită pentru tehnică. Iar ieri seară, sub cupola Ateneului Român am avut parte de o demonstrație de tehnică și virtuozitate muzicală demnă de casele cele mai mari case ale muzicii. Au fost patru bucăți muzicale cu patru compozitori foarte diferiți (atât din punctul de vedere al școlii muzicale de apartenență, cât și din punctul de vedere al expresivității artistice în sine); doi dintre ei contemporani, al treilea un romantic târziu, iar ce de-al patrulea un romantic extrem de puțin cunoscut la noi – Guillame Lekeu. Până la urmă, acesta este unul din rosturile unui astfel de recital în cadrul unui concurs, cum este Concursul Internațional George Enescu. – să promoveze și compozitori mai puțin vedete în rândul cunoscătorilor.
Soliștii serii au fost Raphael Wallfish (violoncel) – membru al juriului Concursului Internațional George Enescu, respectiv John York (pian). Un irlandez și un englez care se cunosc într-atât de bine, încât s-au înțeles toate seara doar din ce-și transmiteau pe calea notelor. Foarte rar vedeai din partea lor semne de comunicare exteriorizată la nivelul gesturilor. Mulți violonceliști sunt foarte expresivi, își trădează emoțiile printr-o contorsionare a feței și o balansare continuă a corpului. Wallfish e departe de ceea ce am numi un solist extrovertit; foarte concentrat pe partitură, impune spectactorilor să se centreze pe ce aud efectiv, ceea ce nu e tocmai rău; până la urmă, poți asculta muzica și cu ochii închiși, fără să-ți pese prea mult de cum arată muzicianul în timpul concertului sau ce demonstrație de forță face cu instrumentul. Foarte controlat în atitudine, de o pedanterie internalizată de-a lungul anilor, Wallfish înclina ușor capul spre York atunci când se făcea transferul de la un instrument la celălalt, pianistul preluând cu jovialitate solistică și conducând mai departe spectactorii în universul muzical al celor patru compozitori.
Punctul de atracție al serii ar fi trebuit să fie Sonata în la minor de Alexander Zemlinsky, pierdută timp de aproape o sută de ani, ea este scoasă la lumină cu toate riscurile asumate – de la o partitură extrem de greu de descifrat (la propriu) și până la toate influențele regăsite (Richard Strauss, Mahler, Wagner sau Dvořák). Rămân la impresia că această sonată e o adevărată culme de încercare pentru specialiști și din această cauză are nevoie și de un public educat, cunoscător și răbdător.
Mie mi-a plăcut mult de tot Sonata I pentru violoncel și pian de Sir James MacMillan, dedicată violoncelistului serii. O sonată neașteptat de tumultoasă, cu pasaje care aduceau în scenă furtuni și vârtejuri, acelea cărora mulți dintre muzicienii lumii de astăzi trebuie să le facă față. Chiar e o provocare continuă pentru un muzician să se refugieze continuu din fața zgomotului care-l asaltează din toate părțile și adeseori devine o misiune imposibilă găsirea refugiilor sonore, vitale pentru creatorii de frumos. Muzicienii nu pot face muzică din orice, oricând sau oriunde, în ciuda celor care cred asta ei chiar au nevoie de liniște. Muzicalitatea e într-un tandem continuu cu liniștea, altfel nu ne-am bucura nicicând de frumusețea unui concert de muzică cultă. Iar James MacMillan a cuprins toate spaimele și furiile unui muzician continuu asaltat de zgomot în secvențe muzicale care cereau multă prezență din partea soliștilor. Iar cei doi au făcut față cu brio momentelor respective. La finalul sonatei li se citea bucuria pe față și eliberarea, pur și simplu s-au eliberat de toate frustrările diurne și le-au abandonat pe scenă, un act similar unei deznudări în ochii lumii, ceea ce presupune și un dram de curaj, dar și puțină inconștiență.
Trebuie să spun ceva și despre Sonata în Sol a lui Guillame Lekeu, unica lui lucrare cunoscută (pentru că a murit foarte tânăr, la 24 de ani). O bucată muzicală foarte, foarte tehnică, cel puțin mie așa mi s-a părut, care a cerut foarte multă atenție din partea soliștilor. Un fel de epitaf al romantismului, reăgești la nivelul celor trei părți motive specifice epocii și teme care-i preocupau pe adepții acestui curent muzical: până la urmă, cum redai moartea pe note? Și cum faci să arăți la nivel muzical faptul că moartea te înspăimântă? Ei bine, în Très lent am avut senzația acută că moartea dansa printre note. Și cred că Lekeu le-a zâmbit de unde este acum celor doi protagoniști ai serii.
Raphael Wallfish și John York au venit în fața publicului cu un program foarte curajos, propunând publicului lucrări mai puțin (spre deloc) cunoscute și mă bucur pentru alegerile lor. Pentru că atunci când propui un recital în cadrul unui concurs internațional o faci în ideea că în sală vor fi și concurenți. Pe câțiva i-am recunoscut, ceea ce înseamnă că cei doi nu s-au înșelat. Publicul a fost oarecum surprins, cel puțin la pauză i-am văzut pe mulți dintre ei derutați (de-altfel aceștia nici n-au mai revenit în sală pentru partea a doua), iar „curajoșii” care au rezistat până la final s-au bucurat și de un bis din Enescu.
